Soțul mi-a cerut moștenirea sau divorțul, dar când am pus cheia pe masă, zâmbetul lui a dispărut

— Ori îmi dai moștenirea, ori depun cererea de divorț! — a strigat Egor, trântind ușa atât de tare, încât lingurița din cana mea a început să se lovească de porțelan.

Am rămas în mijlocul bucătăriei, cu mâna pe marginea mesei și cu mirosul de paste simple lipit de haine. Nu aveam carne. Nu aveam legume. Aveam doar unt, sare și o mie de ruble până la salariu.

Cu o oră înainte, Egor se plânsese că muncește prea mult pentru bani prea puțini.

— Ne omoară chiria și facturile, Victoria, spusese el, frecându-și tâmplele. Cât crezi că mai pot duce?

— Știu. Mai avem șapte zile până la salariu.

— Tu știi doar să gătești paste și să te plângi.

Nu răspunsesem. În buzunarul halatului țineam o cheiță mică din alamă, în formă de pasăre, primită de la bunica mea în ultima ei zi. Îmi spusese atunci: „Nu o da nimănui, chiar dacă te roagă cu lacrimi”. Nu înțelesesem de ce. Acum, metalul rece îmi apăsa palma.

A doua zi, la ora unsprezece, am mers la soacra mea. În sufrageria ei era atât de cald, încât geamurile se aburiseră. Ludmila Konstantinovna se plimba în fața mea, iar brățara ei grea lovea ritmic în marginea mesei.

— Uită-te la fiul meu! A slăbit, are ochii stinși.

— Avem probleme cu banii, am spus încet. Chiria este mare și am cumpărat mașina de spălat în rate.

— O gospodină adevărată găsește întotdeauna o soluție.

Egor stătea pe canapea și privea podeaua.

M-am uitat la el.

— Ai putea să spui ceva.

— Mama are dreptate, a murmurat el.

În autobuz, la ora douăsprezece și jumătate, nu mi-a vorbit. Ținea telefonul în mână și zâmbea la un mesaj pe care l-a ascuns imediat când m-am apropiat.

— Cui îi scrii?

— Nu începe.

— De ce ai lăsat-o să mă umilească?

— Pentru că tu chiar nu te ocupi de nimic cum trebuie!

Am coborât cu două stații mai devreme. Aveam nevoie să respir, dar frigul de februarie îmi tăia obrajii. Când am ajuns acasă, pe covoraș mă aștepta un plic alb, cu numele meu scris de mână.

L-am deschis cu degetele tremurând.

„Doamnă Victoria Marinescu, vă rog să mă contactați urgent în legătură cu succesiunea lăsată de Elena Marinescu.”

Elena era bunica mea. Murise cu trei luni în urmă.

Am sunat la numărul de pe hârtie. O femeie mi-a răspuns și s-a prezentat drept avocata Clara Dobre.

— Bunica dumneavoastră a lăsat instrucțiuni precise, mi-a spus ea. Dar trebuie să veniți singură.

— De ce singură?

A urmat o pauză scurtă.

— Pentru că domnul Egor a încercat deja să obțină informații despre dosar.

Mi s-au înmuiat genunchii.

— Soțul meu v-a sunat?

— De mai multe ori. Și a pretins că reprezintă familia.

În seara aceea, Egor m-a așteptat în hol. Avea fața roșie și geaca desfăcută, deși afară ningea.

— Ai primit scrisoarea?

— Ce scrisoare?

— Nu te preface.

— Cine ți-a spus?

A făcut un pas spre mine.

— Ascultă bine. Dacă există bani, casă sau orice altceva de la bunica ta, totul se împarte între noi. Suntem căsătoriți.

— Nu mi-ai spus niciodată că știi despre succesiune.

Zâmbetul lui a fost prea calm.

— Eu știu mai multe decât crezi.

Atunci am scos cheița de alamă din buzunar și am așezat-o pe masă. Egor a amuțit.

— Bunica mi-a lăsat-o înainte să moară.

În clipa aceea, cineva a bătut la ușă. Clara Dobre stătea pe palier, cu o geantă neagră și o mapă groasă sub braț. A privit peste umărul meu, direct la Egor, apoi și-a pus mâna pe încuietoare…

PARTEA 2

…Clara a intrat fără să aștepte invitația. A închis ușa, a scos o batistă albă și și-a șters picăturile de zăpadă de pe ochelari.

— Doamnă Marinescu, trebuie să plecați cu mine.

Egor a râs scurt.

— Soția mea nu pleacă nicăieri fără mine.

— Atunci va trebui să o opriți printr-un mijloc legal, nu prin amenințări.

— Nu am amenințat pe nimeni!

— V-am auzit acum două minute pe scara blocului.

Mi-am simțit inima lovind în coaste. Clara a deschis mapa, dar nu a scos documentele. În schimb, a privit cheița de pe masă.

— O mai aveți?

— Da.

— Bunica dumneavoastră a lăsat-o într-o cutie încuiată. Mi-a cerut să nu vă spun nimic până când nu veniți singură la birou.

— Ce este în cutie?

Clara a închis mapa.

— Asta veți afla acolo.

Egor a făcut un pas înainte.

— Sunt soțul ei. Am dreptul să știu.

— Aveți dreptul să solicitați informații despre bunurile comune. Nu aveți dreptul să deschideți moștenirea soției sau să o presați să semneze ceva.

Cuvântul „semneze” m-a făcut să-mi amintesc de dosarul pe care Egor îl lăsase în urmă cu două seri. Îmi spusese că sunt documente pentru refinanțarea datoriilor. Îl găsisem pe colțul mesei, lângă factura frigiderului. Nu semnasem. Îl ascunsesem în sertarul cu prosoape.

La ora șapte, în biroul Clarei, mirosea a lemn ceruit și cafea amară. Pe perete atârna un ceas fără secundar. Clara a pus cheița într-o încuietoare mică, ascunsă în partea de jos a unei cutii de nuc.

Înăuntru era o fotografie a bunicii, o casetă audio veche și un plic crem, prins cu ceară roșie.

Am atins fotografia.

— De ce o casetă?

— Bunica dumneavoastră nu avea încredere în telefoane, a spus Clara. Și nu voia ca mesajul ei să poată fi șters.

— Ce mesaj?

Clara a introdus caseta într-un aparat vechi. Mai întâi s-a auzit un fâșâit, apoi vocea bunicii mele, slabă, dar limpede.

„Victoria, dacă asculți asta, înseamnă că cineva a început să te grăbească.”

Mi s-a uscat gura.

„Nu semna nimic. Nici pentru datorii, nici pentru vânzare, nici pentru divorț. Omul care va veni primul după bani nu vine pentru tine.”

Caseta s-a oprit.

— Asta e tot? am întrebat.

— Nu. Există și o înregistrare mai recentă.

— Cu cine?

Clara m-a privit lung.

— Cu soțul dumneavoastră și mama lui.

Am simțit cum camera se înclină.

La ora zece, când m-am întors acasă, Egor mă aștepta în întuneric. Telefonul lui lumina masa. Lângă el se afla documentul ascuns de mine.

— Ai fost la avocată.

— Da.

— Ai deschis cutia?

— Nu.

— Minți.

A ridicat documentul și l-a fluturat în aer.

— Semnează transferul și terminăm cu teatrul.

— Ce transfer?

Pentru prima dată, furia i-a dispărut din ochi. A apărut frica.

— Nu mă obliga să spun lucruri pe care o să le regreți.

— Spune-le.

— Casa bunicii trebuie să fie pe numele nostru.

— Bunica nu mi-a spus că există o casă.

— Pentru că era bătrână și bolnavă.

În buzunarul hainei aveam telefonul pornit. Clara mă învățase să apăs un singur buton dacă Egor devenea agresiv. Degetul meu a găsit butonul.

— De când știai?

— De când a sunat notarul.

— Notarul te-a anunțat pe tine?

— Nu contează.

— Ba contează totul.

Din difuzorul telefonului s-a auzit un clic mic. Egor nu l-a observat.

El s-a aplecat peste masă.

— Mâine mergem să semnezi. Dacă refuzi, depun divorțul și cer jumătate din tot.

Am privit documentul dintre noi. În partea de jos, sub o pată de cafea, se vedea o semnătură care semăna cu a mea, dar nu era a mea.

— Egor, ai falsificat ceva?

A tăcut.

În aceeași secundă, telefonul Clarei a sunat. Ea mi-a spus doar atât:

— Victoria, am primit rezultatul verificării. Acum trebuie să știi cine a semnat primul document și pentru ce…

PARTEA 3

…— Pentru un împrumut de două sute de mii de lei, a spus Clara la telefon. Un împrumut făcut cu trei săptămâni înainte ca bunica dumneavoastră să moară.

M-am uitat la Egor. Fața lui a devenit albă.

— Nu știu despre ce vorbește, a spus el.

— Semnătura de pe cererea de credit a fost copiată după cartea mea de identitate, am răspuns. Eu nu am fost niciodată la acea bancă.

— Ai uitat, Victoria.

— Nu am uitat.

Clara a venit la noi în dimineața următoare, la ora opt și jumătate, însoțită de notarul Pavel Rusu. Afară, zăpada se lipea de balustrada balconului. Pe masă se răcise ceaiul, iar cheița de alamă stătea între noi ca un martor tăcut.

Pavel a așezat înregistrarea bunicii lângă un dosar voluminos.

— Doamna Elena Marinescu a lăsat un testament autentic, înregistrat cu șase luni înainte de moarte, a spus el. Apartamentul, economiile și terenul de la marginea orașului îi revin exclusiv nepoatei sale, Victoria Marinescu.

Egor a izbucnit:

— Suntem căsătoriți! Am drepturi!

— Asupra bunurilor dobândite împreună, nu asupra unei moșteniri personale, a explicat notarul.

Ludmila, care venise cu el, a lovit cu palma în masă.

— Băiatul meu a îngrijit-o pe femeia aceea!

— Nu este adevărat, am spus. Am fost singura care a dus-o la spital.

Clara a apăsat un buton. Din aparat s-a auzit vocea bunicii.

„L-am văzut pe Egor în biroul meu cu actele. A încercat să mă convingă să vând terenul. Când am refuzat, mi-a spus că Victoria nu va afla niciodată cât valorează moștenirea.”

Ludmila a încremenit.

Apoi s-a auzit vocea lui Egor, înregistrată într-o cameră din casa bunicii.

„O să o fac să semneze. Se teme de divorț și nu are bani pentru avocat.”

Vocea Ludmilei a urmat imediat:

„După ce transferă casa, o lași. Altfel o să ne trezim fără nimic.”

În cameră nu s-a mai mișcat nimeni.

Egor s-a ridicat brusc.

— Este o înscenare!

— Înregistrarea a fost predată unui expert, a spus Clara. Vocile au fost identificate, iar fișierele au fost găsite pe aparatul bunicii, cu data și ora intacte.

— Victoria, ascultă-mă, a spus el, apropiindu-se. Am fost disperat. Nu voiam să-ți fac rău.

— Dar voiai să-mi iei casa.

— Voiam să salvez căsnicia.

— Cu o semnătură falsă?

A coborât privirea.

Pavel mi-a întins testamentul. Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât abia am putut să-l țin.

— Mai există ceva, a spus Clara.

— Ce?

Ea a scos din dosar o notificare primită în acea dimineață.

— Egor a depus deja cererea de divorț și a declarat că toate bunurile moștenite au fost ascunse intenționat. Mai mult, banca a sesizat poliția pentru fals și fraudă.

Egor s-a întors spre mine.

— Tu ai făcut asta?

— Eu doar am spus adevărul.

Telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la numărul necunoscut al unei femei.

„Victoria, dacă vrei să afli unde au ajuns banii din contul bunicii tale, vino singură la clinica de pe strada Lalelelor. Am lucrat pentru Egor și am dovezi.”

Am ridicat ochii spre Clara.

— Nu te duci singură, a spus ea.

Dar, înainte să pot răspunde, un al doilea mesaj a apărut pe ecran: „Dacă aduci avocatul, copilul meu va plăti pentru tăcerea mea.”

Și atunci am înțeles că moștenirea nu era singurul lucru pe care Egor încerca să-l controleze…