PARTEA 4 — Soțul meu mi-a pus valiza la ușă pentru amanta lui, dar când am rămas calmă, zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

…Am citit mesajul încă o dată, cu telefonul rece lipit de palmă.

— Cine este expeditorul? am întrebat.

Irina și-a apropiat ochelarii de ecran.

— Numărul aparține contabilei firmei tale, Daniela.

Nazar a făcut un pas spre masă.

— Daniela lucrează cu Elena de șapte ani.

— Tocmai de aceea este periculos, a spus Irina. Știe fiecare cont, fiecare furnizor și fiecare rutină.

La ora optsprezece și zece minute, gara era plină de oameni grăbiți și de miros de covrigi calzi. Am stat lângă automatul de bilete, cu o geantă în care nu aveam bani, ci un reportofon pornit și copia documentelor falsificate.

Irina insistase să nu merg singură.

Nazar stătea la câțiva metri, lângă un chioșc de ziare. Avea mâinile în buzunare și privea fiecare ieșire.

Daniela a apărut după un sfert de oră. Purta o haină verde închis și ținea în mână o mapă de plastic. Când m-a văzut, s-a oprit.

— Unde este Sergiu?

— Nu vine.

— Atunci nu avem ce discuta.

— Ba da. Ai mutat banii lui?

Fața ei s-a schimbat.

— Nu știu despre ce vorbești.

— În contul deschis pe numele societății lui de familie. O sută optzeci și patru de mii de lei.

Daniela a privit spre șine.

— Sergiu mi-a spus că ai aprobat transferurile.

— Și ai crezut?

— Mi-a arătat copii după semnăturile tale.

— Erau falsificate.

A strâns mapa la piept.

— Mi-a promis un loc de muncă după ce preia firma.

— Și ți-a promis și că eu voi pleca de bunăvoie?

Daniela a tăcut.

În acel moment, două persoane în uniforme au apărut lângă Irina. Nu au făcut spectacol. Nu au ridicat vocea. Unul dintre polițiști i-a cerut Danielei actele și i-a spus că este chemată pentru declarații într-un dosar de fraudă.

Daniela a început să plângă.

— Nu am vrut să te distrug, Elena.

— Dar ai vrut să te salvezi pe tine.

— Nu știam că va ajunge atât de departe.

— A ajuns în clipa în care ai semnat în locul meu.

În aceeași seară, polițiștii au mers la apartament. Sergiu a încercat să-i oprească în ușă.

— Este locuința mea!

— Aveți asupra dumneavoastră un ordin de percheziție, i-a răspuns unul dintre ei.

L-am privit de pe trotuar. În mâna lui tremura brelocul meu vechi, cel cu o mică plăcuță de alamă pe care era gravat numărul apartamentului. Îl purtase ani întregi, deși nu plătise nici măcar o rată.

— Elena, vino sus, mi-a spus el. Putem rezolva între noi.

— Nu mai există „între noi”. Există doar actele.

A vrut să se apropie, dar Nazar s-a așezat între noi.

— Nu o atinge.

Sergiu a râs nervos.

— Chiar crezi că ea va rămâne cu ceva? Firma are datorii.

— Firma nu are datorii, am spus. Doar urmele banilor pe care i-ai scos.

La birou, în aceeași noapte, el a ascultat pentru prima dată înregistrarea completă. Irina o păstrase pe un calculator, iar polițistul i-a cerut să stea și să audă fiecare minut.

Vocea lui Sergiu umplea încăperea.

„Dacă Elena pleacă, nu are unde să se ducă și se va întoarce.”

El a lăsat capul în jos.

Apoi s-a auzit propria lui voce spunând:

„Ea crede că m-a salvat. De fapt, am învățat-o să aibă încredere.”

Sergiu și-a acoperit fața cu palmele.

— Opriți asta.

— Ai vrut să fie planul tău, i-a spus polițistul. Acum este și dovada ta.

A doua zi, avocatul pe care Sergiu îl angajase l-a sunat pe Irina.

— Clientul meu dorește să retragă cererea privind împărțirea apartamentului.

— Nu există nicio cerere validă, a răspuns Irina. Există doar falsuri.

— Vrea o înțelegere.

— Nu negociez cu cineva care a încercat să obțină prin minciună ce nu a câștigat prin muncă.

— Doamnă avocat, consecințele pot fi serioase.

— Tocmai de aceea nu-l mai reprezint.

A închis.

În săptămânile următoare, conturile firmei au fost verificate. Banii au fost recuperați aproape integral, iar Daniela a recunoscut că Sergiu o convinsese că eu urma să închid societatea și să dispar cu toate economiile.

Procesul de divorț a fost obositor, dar limpede. Apartamentul a rămas al meu. Mașina a rămas a firmei. Laptopul a ajuns probă. Iar Sergiu a primit obligația de a restitui banii și a fost condamnat pentru fals și fraudă.

Nu am mers la pronunțare ca să-l văd căzut.

Am mers pentru că voiam să aud sfârșitul unei povești pe care el încercase să o scrie în locul meu.

În ziua aceea, după ședință, mi-a trimis un mesaj.

„Am greșit. Încă putem repara. Spune-mi unde ești.”

Nu i-am răspuns.

O lună mai târziu, mi-am mutat biroul într-o clădire mică din centrul orașului. Dimineața îmi făceam cafeaua singură, fără să mă întreb dacă mai rămâne suficient lapte pentru el. La prânz, verificam contractele cu o atenție pe care înainte o risipisem încercând să verific dacă el este bine.

Nazar venea uneori cu fiica lui, Sofia. Ea desena la masa mea și lăsa foi colorate peste rapoarte. Într-o vineri, mi-a întins un desen cu o casă galbenă, două ferestre și o femeie cu părul roșcat.

— Asta ești tu?

— Da. Și aici e ușa.

— De ce e atât de mare?

Sofia a ridicat din umeri.

— Ca să poți ieși când vrei.

Am râs, apoi am plâns în liniște, cu spatele întors spre ea.

A venit și primul zăpadă din acel an. Am stat la fereastră și am privit fulgii cum se așezau pe balustradă. Apartamentul era tăcut, dar nu mai era gol. Tăcerea nu mai semăna cu abandonul. Semăna cu odihna.

Într-o seară, după aproape trei luni, Sergiu a apărut la ușa clădirii. Nu avea voie să intre în apartament, dar putea să-mi lase lucrurile prin avocat.

Ținea în mână o cutie mică.

— Am găsit asta în dulap, a spus.

În cutie era brelocul cu plăcuța de alamă, cel pe care îl purtase cândva la chei. Îl zgâriase într-un colț, iar numărul apartamentului se vedea încă limpede.

— L-ai păstrat? am întrebat.

— Am crezut că este și casa mea.

— Ai crezut că tot ce plătesc eu îți aparține.

A coborât privirea.

— Îmi pare rău.

— Știu.

— Nu vrei să mai încercăm?

Am luat cutia.

— Nu. Viața mea nu mai este un loc în care să te întorci când rămâi fără planuri.

Sergiu a dat din cap, fără să protesteze. Poate pentru prima dată în zece ani, nu mai avea nimic de spus care să mă facă să mă răzgândesc.

În acea seară, am urcat singură până la etajul patru. Am pus brelocul pe masa din hol, lângă cheile mele noi. Plăcuța de alamă era rece, dar nu mai apăsa în palmă ca o dovadă a trecutului.

Am deschis ușa larg.

Și am lăsat lumina să intre.