Fostul meu a intrat cu fiica lui rănită în spital, iar când m-a văzut însărcinată, zâmbetul i-a dispărut

În secunda în care fostul meu a intrat în camera de gardă cu fiica lui în brațe, am înțeles că trecutul nu plecase niciodată cu adevărat.

— Ajutați-ne, vă rog! A căzut pe terenul de joacă!

Andrei era ud de ploaie, cu cravata desfăcută și cu fetița strânsă la piept. Costumul lui scump avea o pată de noroi pe genunchi, iar mâna dreaptă îi tremura atât de tare, încât aproape a scăpat geanta medicală a asistentei.

Eu stăteam lângă al doilea salon de traumatologie, cu stetoscopul la gât și cu șorțul alb întins peste burta mea de șapte luni.

Șase luni trecuseră de când îl văzusem ultima dată.

Șase luni de când plecasem din bucătăria lui după ce îl întrebasem dacă mă iubește. El tăcuse mult, apoi îmi spusese că nu știe să construiască o familie. Trei săptămâni mai târziu, testul de sarcină îmi arătase două linii roz.

— Tată, mă doare mâna, a șoptit fetița.

— Sunt aici, Sofia. Sunt aici.

Am inspirat adânc și m-am apropiat.

— Sunt doctorița Olena. Cum te cheamă?

— Sofia.

— Bine, Sofia. O să te consult. Îmi spui imediat dacă te doare prea tare.

Ea a dat din cap, ținându-și încheietura cu cealaltă mână. Pe degetul mare avea o mică tăietură plină de praf. Am observat-o și am simțit cum mi se strânge stomacul, nu din cauza sarcinii.

Andrei mă privea.

Mai întâi mi-a recunoscut chipul. Apoi a coborât privirea spre abdomenul meu. A rămas nemișcat atât de mult, încât asistenta Natalia s-a uitat la el.

— Domnule, vă rog să faceți loc.

— Olena… a spus el.

Nu „doamna doctor”.

Olena.

Numele pe care îl rostea noaptea, când încă îmi promitea că frica lui va trece.

— Verificați-i tensiunea și faceți o radiografie la mâna stângă, i-am spus Nataliei. Vorbiți cu ea ca să nu se sperie.

— Doctorița, o să-mi pună ghips?

— Probabil. Dar o să alegem unul frumos.

— Roz?

— Dacă vrei, roz.

Sofia a zâmbit. Apoi s-a uitat la burta mea.

— Și dumneavoastră aveți un copil?

— Da. Mai are puțin și vine pe lume.

— Fetiță?

— Nu știm încă.

— Eu vreau o surioară.

În spatele meu, Andrei a tras aer în piept. A fost un sunet scurt, aproape dureros.

Radiografia a arătat o fractură mică. Nimic periculos, dar Sofia trebuia să rămână peste noapte sub observație. La ora zece, am dus-o în salonul de copii. Andrei a mers după ea fără să scoată un cuvânt.

L-am găsit apoi în camera pentru aparținători, lângă fereastră. Ținea între degete o brățară galbenă de plastic, pe care Sofia o primise la internare.

— E bine, i-am spus. Va avea nevoie de odihnă.

— Copilul este al meu?

Mi-am așezat instinctiv palma peste abdomen.

— Fiica ta are nevoie de tine acum.

— Olena, trebuie să vorbim.

— Nu aici.

— Nu știam că ești însărcinată.

— Nu ai încercat să afli.

A coborât privirea.

— Am crezut că vrei să dispar.

— Eu am vrut să lupți pentru noi.

Fața lui s-a golit de culoare.

— Am fost un laș.

— Da.

A făcut un pas spre mine, dar m-am dat înapoi.

— Unele conversații au un termen de expirare, Andrei.

Am ieșit înainte să vadă cât de tare îmi tremura mâna. Credeam că aceea fusese ultima noastră discuție. M-am înșelat.

La 23:47, telefonul meu a vibrat în cantina aproape goală. Era un mesaj de la el: „Sofia întreabă de doctorița cu bebelușul. Nu poate adormi. Poți veni puțin?”

Am urcat spre salonul copiilor. Sofia stătea în pat, cu mâna imobilizată, iar Andrei era lângă fereastră. Când m-a văzut, fetița a zâmbit și a arătat spre noptieră.

— Doctoriță Olena, trebuie să vă spun ceva despre bunica mea…

Andrei s-a întors brusc, iar mâna lui s-a întins spre sertarul noptierei…

PARTEA 2

— Despre ce bunică vorbești? am întrebat, apropiindu-mă de pat.

Sofia și-a strâns pătura sub bărbie. În salon mirosea a dezinfectant și a mere coapte, iar lumina verde a aparatului de monitorizare pulsa pe perete.

— Bunica Irina, a spus ea. Mama tatălui meu.

Andrei s-a oprit cu mâna la câțiva centimetri de sertar.

— Sofia, nu acum.

— Dar ai spus că trebuie să-i spunem.

— Eu nu am spus asta.

— Ai spus în mașină că dacă o găsim, trebuie să-i explici de ce nu ai sunat-o.

Am simțit cum îmi îngheață degetele.

— De ce nu ai sunat-o pe cine?

Andrei a închis sertarul fără să ia nimic.

— Este confuză. A fost speriată de căzătură.

Sofia a clătinat din cap.

— Nu sunt confuză. Bunica a fost în casa noastră când ai primit scrisoarea.

Andrei a făcut un pas spre ea.

— Sofia.

Tonul lui a fost atât de aspru, încât fetița s-a retras imediat. Mi-a fost milă de ea, dar în același timp ceva vechi și rece s-a trezit în mine.

— Nu ridica vocea, i-am spus.

El s-a întors către mine.

— Nu încerc să ascund nimic.

— Atunci spune-mi ce scrisoare.

În loc să răspundă, a privit spre ușa salonului. Pe coridor se auzeau roțile unui cărucior și vocea unei asistente care cerea medicamente.

— Acum șase luni, ai trimis ceva la biroul meu? m-a întrebat.

Întrebarea mi-a tăiat respirația.

— Ți-am trimis o scrisoare recomandată.

— Ce scria în ea?

— Că sunt însărcinată. Că nu îți cer să te întorci din milă. Că aveai dreptul să știi.

— Nu am primit-o.

Am râs fără să vreau. Un râs scurt, amar.

— Am primit confirmarea de livrare.

Andrei a pălit.

— Unde?

— La biroul tău. Pe strada Lalelelor. Semnătura era a unei persoane numite Irina Popescu.

Sofia a ridicat ochii.

— Bunica a semnat multe lucruri în casa noastră.

Andrei s-a așezat pe scaun. Brățara galbenă de plastic din mâna lui s-a îndoit.

— Mama mi-a spus că ai trimis doar facturi și că ai cerut să nu mai fii contactată.

— Și ai crezut-o?

— Eram convins că mă urăști.

— M-ai lăsat să plec fără să întrebi dacă vreau să mă oprești.

El și-a frecat fruntea.

— Am întrebat-o pe mama dacă a venit ceva pentru mine.

— Iar ea ți-a spus nu.

— Da.

Sofia a început să plângă în tăcere. M-am așezat lângă ea și i-am verificat pulsul. Era rapid.

— Bunica a spus că bebelușul nu trebuie să poarte numele nostru, a șoptit ea. A spus că tata nu poate risca să piardă compania.

Andrei s-a ridicat brusc.

— Ce ai auzit?

— Te certai cu ea în birou. Ea a spus că femeile speriate trebuie lăsate să plece. Tu ai spus că nu poți să te întorci la Olena după ce ai distrus totul.

Mi-am ținut mâna pe marginea patului, ca să nu se vadă că tremur.

— Ai spus asta? l-am întrebat.

Andrei nu a răspuns.

În acel moment, ușa s-a deschis. Avocata lui, Mara, a intrat cu o geantă neagră și cu fața încordată.

— Andrei, trebuie să plecăm. Mama ta a aflat că ai găsit-o pe Olena.

— De unde știe?

Mara m-a privit.

— Pentru că încă urmărește telefonul companiei și pentru că a trimis pe cineva la spital.

— Cine?

Un bărbat înalt a apărut în prag. Avea o umbrelă udă și o mapă maro lipită de piept.

— Doamna doctor, a spus el, trebuie să semnați că renunțați la orice pretenție asupra copilului și asupra numelui Popescu.

Andrei s-a întors către el.

— Ieși afară.

Bărbatul a deschis mapa.

— Dacă nu semnați, mâine dimineață veți primi o notificare pentru defăimare și hărțuire. Doamna Irina nu dorește scandal.

Am privit documentele, apoi pe Andrei.

— Mama ta știa despre mine.

El a înțeles în sfârșit ce se întâmpla. Însă înainte să poată spune ceva, Mara și-a scos telefonul.

— Am ascultat înregistrarea din biroul ei, a spus ea. Și nu este singurul lucru pe care l-a ascuns.

— Ce înregistrare? am întrebat.

Mara a atins ecranul. O voce de femeie s-a auzit în salon, limpede, rece, imposibil de confundat.

— Dacă Andrei află de copil, pierde controlul companiei. Fă-l să creadă că Olena a plecat de bunăvoie…

PARTEA 3

Vocea s-a oprit exact când pe hol s-au auzit pași grăbiți.

Andrei a rămas nemișcat, cu privirea fixată asupra telefonului Marei. Sofia își ținea pătura lipită de bărbie, iar eu simțeam cum fiecare bătaie a inimii mele se lovește de coaste.

— Pornește din nou, a spus el.

— Nu aici, Andrei.

— Pornește-o.

Mara a apăsat ecranul.

Vocea Irinei a umplut salonul:

— Dacă băiatul meu află că Olena este însărcinată, va renunța la fuziune și va pune familia înaintea companiei. Spune-i că scrisoarea ei nu a ajuns niciodată. Iar dacă întreabă, arată-i mesajul fals. Trebuie să creadă că ea a plecat și că nu vrea nimic de la el.

A urmat vocea unui bărbat, probabil avocatul care stătea acum în prag.

— Și dacă ea păstrează dovada?

— Nu va avea curaj să lupte. Oamenii ca ea se tem de scandal.

Andrei s-a uitat la mine. În ochii lui nu mai era confuzie, ci rușine.

— Eu am crezut-o, a spus el.

— Știu.

— Am crezut că m-ai părăsit pentru că nu mai voiai să mă vezi.

— Ai vrut să crezi asta.

Mara a scos din geantă un dosar subțire, legat cu o panglică portocalie. Marginile erau uzate, iar pe copertă se vedea ștampila poștei.

— Am verificat numărul scrisorii după ce Andrei mi-a spus numele tău. Confirmarea arată că plicul a fost primit și semnat de Irina Popescu. Mai există și o copie a mesajului fals trimis către Andrei, prin care pretindea că tu ai cerut să fii lăsată în pace.

Mi-a întins documentele.

Am recunoscut imediat scrisul meu de pe plic. Pe colțul de jos desenase cineva o mică stea portocalie. O făcusem în acea seară, fără să știu de ce. Era semnul pe care îl desenam pe bilețelele lăsate lui Andrei în frigider.

Mi s-au umezit ochii, dar nu am plâns.

— De ce ai așteptat până acum? l-am întrebat pe Andrei.

— Pentru că am avut nevoie să te văd ca să-mi dau seama că am fost un prost.

— Nu. Ai avut nevoie să fii lovit de adevăr înainte să-l cauți.

Fetița a început să plângă.

— Tata, tu ai știut că doamna doctor era mama bebelușului?

Andrei a îngenuncheat lângă pat.

— Nu, Sofia. Dar trebuia să știu. Trebuia să întreb.

Avocatul din ușă a făcut un pas înainte.

— Doamna doctor, nu semnați nimic până nu discutăm legal.

— Nu voi semna nimic ce mă obligă să renunț la drepturile copilului meu.

— Atunci veți avea probleme.

Andrei s-a ridicat.

— Nu o mai amenința.

— Domnule Popescu, mama dumneavoastră a pus deja în mișcare procedurile. Dacă rupeți contractul de fuziune, pierdeți compania.

— Atunci o pierd.

Pentru prima dată, l-am văzut alegând altceva decât frica.

Telefonul meu a sunat. Era numărul unei clinici de obstetrică unde mergeam pentru controale.

— Doamna doctor Olena? a întrebat o voce. Vă rog să veniți imediat. Cineva a solicitat acces la dosarul dumneavoastră medical și a încercat să schimbe persoana de contact pentru naștere.

Am simțit că mi se taie picioarele.

— Cine a solicitat?

A urmat o pauză.

— Cererea a fost făcută folosind datele domnului Andrei Popescu.

M-am uitat la el. Andrei a negat din cap, alb la față.

— Nu eu am făcut asta.

Mara a închis ochii o clipă.

— Atunci mama ta a făcut și mai mult decât să ascundă o scrisoare.

În aceeași secundă, telefonul lui Andrei a vibrat. Pe ecran apărea un mesaj de la Irina: „Vino acasă singur. Dacă o aduci pe ea, copilul nu va mai fi în siguranță.”

Andrei a citit mesajul de două ori.

Apoi a ridicat privirea spre mine.

— Olena, trebuie să pleci de aici chiar acum…