PARTEA 4 — L-am angajat pe un adolescent să-mi tundă iarba, dar când l-am văzut într-un magazin, șoferul de lângă el a încremenit

PARTEA 4

Era ziua în care eu împlinisem douăzeci și cinci de ani.

Am închis telefonul și am rămas nemișcat în mijlocul garajului.

Chase m-a privit.

— Ce a spus?

— Tatăl tău a încercat să mă vadă.

— Și nu te-ai dus?

Întrebarea lui nu era acuzatoare. Tocmai de aceea m-a durut mai tare.

— Nu am știut niciodată.

În aceeași noapte, la ora unsprezece și jumătate, telefonul a început să sune fără oprire. Avocatul lui Sorin voia să negocieze. Un reporter aflase că poliția recuperase o înregistrare veche. Elena, mama lui Chase, plângea la telefon și repeta că nu înțelegea de ce Mihai nu-i spusese niciodată adevărul.

Doru a stat lângă fereastră, cu mâinile în buzunare.

— Sorin o să încerce să cumpere timpul, a spus el.

— Nu mai poate cumpăra ce a pierdut.

— Poate cumpăra oameni.

— Nu și ce am auzit în seara asta.

Avocatul meu, Mara Ionescu, a venit înainte de miezul nopții. A ascultat înregistrarea de trei ori, fără să clipească.

— Caietele sunt importante, a spus ea. Dar vocea lui Mihai nu ajunge singură pentru tot. Trebuie să verificăm transferurile și să găsim martorii.

Telefonul ei a sunat.

A ascultat câteva secunde, apoi și-a schimbat expresia.

— Cine era?

— Avocatul lui Sorin. Mi-a oferit bani ca să predau aparatul și caietele.

— Cât?

Mara a râs scurt, fără urmă de bucurie.

— Suficient cât să-mi cumpăr o casă.

— Și ce i-ai spus?

— Că nu-mi vând conștiința la kilogram.

A doua zi, la ora zece, Sorin a fost adus într-o sală de interogatoriu. Eu, Chase, Elena și Mara am urmărit totul dintr-o cameră alăturată. În fața lui se afla un difuzor mic și negru.

Anchetatorul a apăsat un buton.

Vocea lui Sorin, înregistrată cu o zi înainte în parcarea motelului, s-a auzit clar:

„Ți-am spus să nu te apropii de casa aceea. Dacă găsești ce a ascuns tatăl tău, o să dispari și tu înainte să înceapă școala.”

Sorin a ridicat capul.

— Nu am spus asta.

Anchetatorul a apăsat din nou.

„Mama ta a tăcut douăzeci de ani. Poți să taci și tu.”

Sorin a înțeles atunci că nu mai asculta o amenințare spusă de altcineva.

Se auzea pe el.

Propria lui voce îi întorsese toate cuvintele.

A început să nege, apoi să strige, apoi să ceară avocatul. Dar când Mara a pus pe masă caietele, fotografiile și copiile transferurilor bancare, fața lui a devenit albă.

— Tatăl meu a fost nevinovat? a întrebat Chase.

Anchetatorul a tăcut o clipă.

— Dovezile arată că a fost condamnat pe baza unor acte falsificate și a unor mărturii cumpărate.

Elena a început să plângă.

Eu am ieșit pe coridor și m-am sprijinit de perete. Nu simțeam victorie. Simțeam doar greutatea anilor în care îl urâsem pe omul care încercase să se întoarcă acasă.

În săptămânile următoare, ancheta a scos la iveală totul. Sorin transferase banii firmei în conturi ascunse, incendiase depozitul pentru despăgubire și îl amenințase pe Mihai cu fiul lui. Când Mihai refuzase să semneze mărturisirea, Sorin falsificase documentele și cumpărase tăcerea unui martor.

Mihai murise în închisoare înainte ca dosarul să fie redeschis.

Sorin a fost condamnat pentru fraudă, incendiere, fals și amenințare. Nu am mers la pronunțarea sentinței. Chase a spus că nu vrea să-l mai vadă.

— Nu trebuie să-l privești ca să fii liber, i-am spus.

— Dar trebuie să nu-l mai las să-mi spună cine sunt.

După aceea, am renunțat la casa în care fusese atelierul lui Mihai. Nu pentru că îmi era rușine de ea, ci pentru că fiecare cameră păstra prea multă tăcere.

Elena s-a mutat într-un apartament mic din oraș. Doru a găsit de lucru la un service. Iar Chase a venit să locuiască la mine până la sfârșitul anului școlar.

În prima dimineață, a stat la masa din bucătărie și a privit ceașca de lapte.

— Nu trebuie să-mi spui tată, mi-a zis.

— Știu.

— Și nici unchiule, dacă ți se pare ciudat.

— Nu mi se pare ciudat.

A luat o înghițitură.

— Atunci cum să-ți spun?

M-am uitat la el. Avea chipul lui Mihai, dar nu era Mihai. Era Chase. Un băiat care își câștigase singur drumul până la adevăr.

— Andrei e bine.

— Bine, Andrei.

A zâmbit pentru prima dată fără să se apere.

Au trecut șase luni.

Am găsit de lucru într-o firmă de proiectare din Brașov. În fiecare dimineață mergeam pe jos până la birou, iar seara găteam paste pentru doi. Chase își făcea temele la masa din bucătărie și desena pe marginea caietelor clădiri cu ferestre largi.

Într-o sâmbătă, mi-a întins un desen.

Era casa veche, dar fără garduri și fără ușa garajului. În locul ei desenase o fereastră mare, prin care intra lumina.

— Așa ar trebui să fie casa tatălui meu, a spus el.

— Așa ar trebui să fie orice casă.

În decembrie a venit primul zăpadă. Chase a ieșit pe balcon fără haină, iar eu am alergat după el cu o pătură.

— O să răcești.

— E doar zăpadă.

— Așa spuneam și eu la vârsta ta.

— Și tu ai fost la fel de încăpățânat?

— Mai rău.

A râs. Râsul lui nu semăna cu al lui Mihai. Era mai ușor. Mai liber.

Într-o seară, după aproape un an, am primit un mesaj de la Sorin. În închisoare avea dreptul la câteva scrisori.

„Andrei, putem repara ce s-a întâmplat. Vino singur. Îți voi spune unde este restul banilor.”

Am citit mesajul de două ori.

Chase m-a văzut cu telefonul în mână.

— Ce vrea?

— Să mă întorc.

— Te duci?

Am șters mesajul.

— Nu.

— Nici măcar să afli unde sunt banii?

— Nu mai vreau nimic de la el.

Chase a dat din cap, ca și cum răspunsul meu îi închidea o ușă pe care o ținuse deschisă prea mult timp.

Am mers în debara și am scos fluierul de lemn în formă de pasăre. Îl curățasem, lipisem aripa ciobită și îl prinsesem de un șnur nou. L-am pus pe raft, lângă fotografia lui Mihai.

Pentru prima dată, nu mai părea un obiect rămas dintr-o viață pierdută.

Părea începutul uneia noi.

Chase a fluierat încet, iar sunetul subțire s-a ridicat prin casa luminată.

Și, de data aceasta, cineva i-a răspuns.