PARTEA 4 — Doctorul mi-a spus că gemenii mei mai au doar zece zile, iar femeia de la poartă a zâmbit când m-a văzut

PARTEA 4

…— Lawson, nu trage. Sunt de partea ta.

Am recunoscut vocea înainte să-i văd chipul.

Era Daniel Rusk, fostul meu contabil, omul care fusese declarat mort într-un accident de mașină cu optsprezece luni înainte.

Vane se întoarse brusc.

— Tu?

Daniel intră în încăpere cu o cămașă udă și o rană la tâmplă. În mâna dreaptă ținea un telefon, iar pe ecran se vedea sigla serviciului federal de anchetă.

— Am trimis toate copiile registrului în urmă cu două ore, spuse el. Agenții sunt deja la intrare.

Yates începu să respire greu.

— Crosby, pleacă. Acum.

— Taci!

— Ai spus că nimeni nu știe.

— Taci, Franklin!

Camera din buzunarul meu înregistra în continuare.

Vane făcu un pas spre mine, dar Prescott îi blocă drumul. În clipa următoare, sirenele izbucniră afară, iar luminile albastre se răsfrânseră pe geamurile prăfuite.

— Pune arma jos! strigă cineva din hol.

Vane rămase nemișcat.

Pentru prima dată de când îl știam, nu mai părea puternic.

Părea doar un om prins într-o cameră fără ieșire.

— Lawson, ascultă-mă, spuse el. Pot să-ți salvez copiii.

— Nu tu i-ai salvat.

— Eu am plătit tratamentul.

— Tu l-ai inventat ca să-i ții bolnavi.

Fața lui se strânse.

— Nu înțelegi cum funcționează lumea.

— Ba da. Tocmai am înțeles.

Agenții intrară, îi imobilizară pe Vane și pe Yates și le puseră cătușe. Yates continua să repete că fusese forțat, că doar executase ordine. Vane nu mai spunea nimic.

Mara îmi întinse fiola.

— Trebuie să plecăm.

Am alergat spre mașină. La ora cinci și douăzeci și șapte, eram în drum spre conac, iar Daniel stătea în spate, apăsându-și rana cu o batistă. Prescott conducea printre mașini, claxonând fără încetare.

— De ce te-ai prefăcut mort? l-am întrebat.

— Pentru că am descoperit plățile către Yates. Vane a încercat să mă elimine. Genevieve m-a ajutat să dispar.

— Genevieve știa?

— Știa tot. Și încerca să te protejeze.

Cuvintele acestea m-au durut mai mult decât orice glonț.

La conac, asistenta Odette ne aștepta pe trepte. Avea fața albă și mănușile pătate de sânge.

— Sunt în salon, spuse ea. Nu mai răspund la nimic.

Am intrat.

Jonah și Blythe zăceau nemișcați, cu monitoarele luminându-le fețele. Mara a pregătit antidotul, iar Dr. Yates nu mai era acolo să o oprească. Odette a introdus soluția în perfuzii, cu mâinile tremurând.

— Dacă nu funcționează? am întrebat.

Mara mă privi direct.

— Atunci vom fi făcut tot ce era omenește posibil.

— Nu accept răspunsul acesta.

— Nici eu.

Minutele au trecut ca niște ani.

Apoi degetele lui Jonah s-au mișcat.

Un sunet slab a ieșit din gâtul lui Blythe.

Monitoarele au început să piuie regulat.

Mara a închis ochii. Odette a plâns. Eu am căzut în genunchi între cele două paturi și am râs fără să-mi dau seama că plâng.

— Tati? șopti Jonah.

— Sunt aici.

— Broasca lui Blythe este la mine.

— Știu.

Blythe deschise ochii.

— Mami a venit?

Am privit ceasul de buzunar al lui Genevieve. Capacul de aramă era zgâriat, iar mecanismul continua să ticăie neregulat.

— Ne-a trimis pe cineva, am spus. Și ne-a trimis acasă.

În aceeași seară, agenții au ridicat calculatoarele din laborator și registrele clinicii. Telefonul meu nu s-a mai oprit. Avocații lui Vane au sunat de șapte ori, cerând să retrag plângerea.

La al optulea apel, am răspuns.

— Domnule Mercer, clientul meu regretă ce s-a întâmplat.

— Regretul nu șterge fiolele.

— Putem negocia.

— Nu mai negociez viața copiilor mei.

Am închis.

A doua zi, la ora zece, Yates a fost adus în biroul meu pentru a semna declarația. Avea cătușele ascunse sub mânecile hainei, dar sunetul metalului se auzea la fiecare mișcare.

Pe masă am pus dispozitivul de înregistrare.

— Ascultă, i-am spus.

— Nu este necesar.

— Pentru mine este.

Am apăsat butonul.

Vocea lui s-a auzit din difuzor: „Dacă Lawson află, gemenii nu apucă dimineața.”

Yates închise ochii.

Apoi se auzi chiar el, din laborator: „Dă-mi fiolele și registrul. Copiii vor primi tratamentul.”

A tresărit ca și cum altcineva ar fi rostit acele cuvinte.

— Nu-mi amintesc să fi spus asta.

— Eu îmi amintesc.

— Lawson, am fost amenințat.

— Și eu am fost. Diferența este că tu ai ales să ameninți copii.

A privit înregistratorul, iar pe chipul lui am văzut pentru prima dată spaima unui om care se aude pe sine fără să se mai poată ascunde în spatele unei funcții.

— Vane m-a obligat.

— Dar vocea este a ta.

Nu i-am mai spus nimic.

În săptămânile următoare, procurorii au găsit conturile ascunse, contractele false și lista pacienților folosiți în experimente. Vane a fost acuzat de otrăvire, șantaj și uciderea lui Daniel Rusk. Yates a primit aceeași soartă pentru falsificarea analizelor și administrarea tratamentelor.

Daniel a supraviețuit și a mărturisit tot.

Mara nu a vrut bani.

I-am oferit o casă, un post în fundația mea și orice sumă ar fi cerut.

— Nu vreau să-mi cumpărați liniștea, spuse ea.

— Nu încerc să ți-o cumpăr. Încerc să-ți dau înapoi o parte din ceea ce ți-au luat.

Mara privi spre camera copiilor.

— Atunci ajutați și alți copii.

Așa am făcut.

Trei luni mai târziu, am transformat vechea aripă medicală a conacului într-un centru pentru familii care nu-și permiteau tratamente. Mara a devenit coordonatoarea lui. În fiecare dimineață, purta aceeași broșă de aramă în formă de pasăre, singurul lucru rămas de la fiul ei.

Jonah și Blythe s-au întors la școală în toamnă.

În prima zi, am stat lângă poartă, fără gardieni la vedere. Jonah avea ghiozdanul deschis, iar Blythe ținea broasca de pluș sub braț.

— Tati, ai să vii după noi?

— În fiecare zi.

— Chiar dacă ai o ședință?

— Mai ales atunci.

Blythe îmi întinse un desen. Eram toți patru în fața unei case, iar deasupra era o pasăre uriașă cu aripile desfăcute.

— Asta e mami? am întrebat.

— Nu, spuse ea. Asta e cineva care ne păzește.

Am înghițit cu greu.

— Atunci o vom păstra.

Iarna a venit în decembrie. Primul zăpadă s-a așezat peste Chicago, iar conacul nu mai semăna cu o fortăreață. Am scos camerele inutile, am lăsat poarta deschisă ziua și am învățat să aud râsul copiilor fără să mă tem că va fi ultimul.

Într-o seară, am găsit un mesaj de la avocatul lui Vane.

„Clientul meu dorește să vă vadă. Spune că are informații despre Genevieve.”

Am stat mult timp cu telefonul în mână.

Apoi am răspuns.

„Nu mai am nevoie de nimic de la el.”

Avocatul a revenit imediat.

„S-ar putea să regretați.”

Am privit spre fereastră. Jonah și Blythe construiau un om de zăpadă în curte, iar Mara îi urmărea cu o cană de cacao în mâini.

„Am regretat destul”, am scris. „Acum aleg să trăiesc.”

Am șters numărul.

În noaptea aceea, am deschis ceasul lui Genevieve. Mecanismul se oprise pentru prima dată în doi ani. L-am dus la un ceasornicar, dar înainte să-l repar, am păstrat o clipă capacul zgâriat între degete.

Nu mai era un obiect care mă ținea legat de moarte.

Era dovada că, în cea mai întunecată perioadă, Genevieve găsise totuși o cale să ne salveze.

L-am pus apoi în buzunarul hainei și am ieșit în curte. Zăpada scârțâia sub pași. Blythe îmi strigă să vin să văd pasărea desenată pe omul de zăpadă, iar Jonah râdea atât de tare, încât se auzea până la poartă.

Am ridicat privirea spre cer.

Pentru prima dată, nu am mai cerut timp.

Îl aveam.