Doctorul mi-a spus că gemenii mei mai au doar zece zile, iar femeia de la poartă a zâmbit când m-a văzut

În clipa în care doctorul mi-a spus că gemenii mei vor muri în zece zile, am înțeles că toate armele din casa Mercer erau inutile.

Dr. Franklin Yates stătea în salonul medical privat al conacului meu din Chicago, cu dosarul lipit de piept și privirea coborâtă. Dincolo de geamul despărțitor, Jonah și Blythe dormeau ținându-se de mână. Aveau șase ani și erau atât de slabi, încât păturile albe păreau mai grele decât ei.

— Am încercat tot ce se putea, Lawson, spuse el încet. Organismele lor nu mai răspund la tratament.

— Cât timp?

Doctorul își frecă degetele peste rama ochelarilor.

— Poate zece zile.

Cuvintele au rămas între noi ca un glonț care nu-și găsea ținta.

Eu fusesem obișnuit să cumpăr tăceri, să sperii oameni și să-mi protejez familia cu ziduri, camere și oameni înarmați. Dar leucemia nu putea fi amenințată. Nu putea fi mituită.

Am intrat în camera copiilor la câteva minute după prânz. Pe noptiera lui Jonah se afla un trenuleț de lemn cu o roată lipsă. Blythe ținea în palmă o mică broască de pluș, cu un ochi cusut strâmb.

Jonah deschise ochii.

— Tati?

— Sunt aici.

Blythe se mișcă sub pătură și șopti:

— Dacă eu plec prima, Jonah poate veni cu mine?

Mi s-a blocat respirația.

— Nimeni nu pleacă nicăieri.

Ea mă privi cu o seriozitate care m-a zdrobit.

— Mami a plecat.

Genevieve murise cu doi ani înainte, iar rana aceea încă se deschidea de fiecare dată când copiii îi rosteau numele. Le-am sărutat frunțile și am rămas lângă ei până când au adormit din nou.

La ora trei, conacul devenise nefiresc de tăcut. Servitorii vorbeau în șoaptă, iar paznicii mergeau pe coridoare ca și cum podeaua ar fi putut crăpa sub pașii lor. Dincolo de zidurile înalte se aflau camere, porți de fier, geamuri întărite și oameni care nu lăsau pe nimeni să se apropie.

Totuși, o femeie stătea în fața porții de aproape două ore.

Prescott Hale, șeful securității, intră în biroul meu fără să bată. Avea o picătură de ploaie pe guler și maxilarul încordat.

— Femeia este tot acolo.

— Care femeie?

— Cea care a venit pentru postul de îngrijitoare. O cheamă Mara Ionescu.

— I-am spus lui Odette că nu angajăm pe nimeni.

— I-am spus și eu.

— Atunci îndepărtați-o.

Prescott nu s-a mișcat.

Pe birou, lângă dosarul medical, se afla ceasul de buzunar al lui Genevieve. Avea capacul de aramă zgâriat și un sunet sec, neregulat, când îl închideam. Îl țineam mereu în palmă în momentele în care nu mai știam ce să fac.

— Ce mai este? am întrebat.

— Spune că nu are bani, casă sau familie. Doar hainele de pe ea.

— Nu este problema mea.

— Mai spune ceva.

Vocea lui se schimbă.

— Știe de Jonah și Blythe.

M-am ridicat atât de repede, încât scaunul a lovit peretele.

— Ce știe?

— Spune că gemenii mor.

Am simțit metalul rece al ceasului în palmă.

Numele copiilor și diagnosticul lor erau păzite mai atent decât conturile mele. Medicii semnaseră acorduri de confidențialitate. Personalul nu avea voie să discute nici măcar între ei.

— Adu-o aici, am spus.

Prescott ezită.

— Lawson, ea nu a venit să ceară un loc de muncă.

— Atunci de ce a venit?

El își coborî ochii spre ceasul din mâna mea.

— A spus că trebuie să vă dea ceva ce i-a lăsat Genevieve.

Înainte să pot răspunde, la poarta principală se auzi un strigăt. Apoi camerele de supraveghere pâlpâiră. Pe ecran, Mara ridică ambele mâini, iar în una ținea o cutie mică din lemn întunecat.

Prescott apăsă o tastă.

— O aduc în sala de primire.

— Nu. Eu mă duc la ea.

— Este posibil să fie o capcană.

— Copiii mei au zece zile. Nu mai am timp să mă tem.

Am ieșit pe coridor, cu ceasul lui Genevieve strâns în pumn. Când ușa de fier s-a deschis, Mara Ionescu făcu un pas înainte și îmi rosti numele ca și cum mă cunoștea de ani întregi. Apoi întinse cutia spre mine, iar degetele ei se opriră chiar deasupra încuietorii…

PARTEA 2

…încuietoarea era atât de mică, încât unghiile Marei tremurau în timp ce încerca să o deschidă.

Am luat cutia și am simțit lemnul umed, rece, sub degete. Avea o crestătură în formă de pasăre pe capac. Genevieve desenase aceeași pasăre pe marginea caietelor copiilor, dar nu-mi spusese niciodată de unde o copiase.

— De unde ai obiectul acesta? am întrebat.

— De la soția dumneavoastră.

— Genevieve a murit acum doi ani.

— Știu. Tocmai de aceea am venit acum.

Prescott își puse mâna pe armă.

— Vorbește clar sau pleci.

Mara îl privi fără să clipească.

— Dacă plec, copiii mor.

Am dus-o în sala de primire. Era ora trei și douăzeci, iar ploaia lovea ferestrele înalte cu degete grăbite. Pe masa de marmură se afla o vază cu trandafiri albi, deja ofiliți. Mara stătea pe marginea unui fotoliu, udă până la piele, cu pantofii crăpați și o geantă de pânză strânsă la piept.

— Cine ești? am întrebat.

— Am fost asistentă la clinica Sfântul Rafael.

— Ai fost?

— Până când am refuzat să semnez un raport fals.

— Ce raport?

Mara își scoase din geantă o hârtie mototolită, dar nu mi-o întinse.

— Despre probe de sânge. Despre doi copii care nu trebuiau să primească tratament pentru leucemie.

Am simțit cum îmi amorțesc mâinile.

— Doctorul meu a confirmat diagnosticul.

— Doctorul dumneavoastră a confirmat ce i s-a cerut.

Prescott făcu un pas înainte.

— Ai grijă ce spui.

— Am avut grijă timp de trei ani, răspunse ea. Am avut grijă până când o colegă a dispărut, iar laboratorul a schimbat registrele.

Am deschis cutia. Înăuntru se afla o cheie mică, o fotografie ruptă și un dispozitiv vechi de înregistrare, cu o zgârietură adâncă pe lateral. Sub ele era o brățară de spital, pe care se vedeau încă două nume scrise cu cerneală decolorată: Jonah Mercer și Blythe Mercer.

— Genevieve ți-a dat asta?

— Mi-a dat cheia. Restul le-am păstrat eu.

— Când?

Mara își strânse geanta la piept.

— Cu șase zile înainte să moară.

Am simțit că încăperea se înclină.

— Soția mea nu era bolnavă când a vorbit cu tine.

— Nu fizic.

— Atunci ce voia?

Mara apăsă butonul de pe dispozitiv. S-a auzit mai întâi un fâșâit, apoi vocea lui Genevieve, stinsă și speriată.

„Mara, dacă Lawson află adevărul, nu-i spune la telefon. Adu-i cutia. Spune-i că am greșit când am avut încredere în oamenii din jurul lui.”

Înregistrarea se opri.

Mi-am privit soția în fotografia ruptă. Genevieve zâmbea, dar în colțul imaginii apărea mâna unui bărbat purtând un inel cu o piatră neagră. Îl recunoșteam.

Crosby Vane.

Rivalul care îmi amenințase afacerile în ultimele luni și care fusese văzut de două ori lângă clinica copiilor.

— De ce nu ai venit mai devreme? am întrebat.

— Pentru că oamenii lui m-au urmărit. Pentru că mi-au ars locuința. Pentru că atunci când am încercat să merg la poliție, cineva mi-a spus exact unde doarme fiul meu.

— Ai un fiu?

— Aveam.

Răspunsul ei a tăiat aerul.

Din coridor se auzi un zgomot de sticlă spartă. Prescott scoase arma și făcu semn paznicilor. Luminile se stinseră pentru o clipă, iar apoi alarma începu să urle.

Mara apucă încheietura mea.

— Dacă oamenii lui Vane au intrat, nu mai avem mult.

— Ce este pe cheia asta?

— Un dulap din vechiul laborator.

— Și ce se află în el?

Mara mă privi cu ochii plini de oboseală.

— Dovada că gemenii nu au ceea ce credeți. Dar ca să-i salvăm, trebuie să aflați cine a schimbat probele.

Pe hol, un paznic strigă că a găsit ușa de serviciu deschisă. Prescott se întoarse spre mine.

— Trebuie să mutăm copiii.

Mara clătină din cap.

— Nu-i mutați. Cineva a așteptat exact acest moment.

Telefonul meu vibră. Pe ecran apăru un număr necunoscut și un singur mesaj: „Dacă deschizi dulapul, copiii nu apucă dimineața.”

Am ridicat privirea spre Mara.

— Cine mi-a trimis asta?

Ea se uită la ceasul lui Genevieve din palma mea și șopti:

— Cel care a vrut să vă lase fără familie…

În aceeași clipă, pe dispozitivul vechi se aprinse un indicator roșu. Mai exista o înregistrare, iar vocea lui Genevieve începu să vorbească…

PARTEA 3

…„Lawson, dacă auzi partea aceasta, înseamnă că Mara a ajuns la tine și că eu nu mai pot repara singură ce am făcut.”

Am apăsat cu degetul pe masă, ca să-mi opresc tremurul.

— Pornește tot, i-am spus Marei.

Înregistrarea era plină de zgomote: uși trântite, pași grăbiți și respirația lui Genevieve. Apoi vocea ei deveni mai clară.

„Copiii nu au leucemie. Au fost otrăviți cu un compus care distruge temporar măduva și imită perfect boala. Franklin Yates știe. Crosby Vane a cumpărat laboratorul și a plătit pentru fiecare rezultat fals.”

Pentru câteva secunde, nimeni nu a mișcat.

Prescott rămase cu arma coborâtă lângă picior. Mara își apăsă buzele cu palma. Eu am simțit că podeaua de sub mine se rupe.

— Nu, am spus.

Vocea lui Genevieve continuă:

„Am găsit primele nereguli după ce Blythe a leșinat la clinică. Am vrut să-i spun lui Lawson, dar Yates m-a amenințat. Mi-a spus că, dacă vorbesc, Jonah și Blythe vor primi o doză adevărată.”

Am privit spre tavan, de parcă ea ar fi putut fi ascunsă în grinzile conacului.

— De ce nu mi-a spus?

Mara răspunse fără să oprească aparatul.

— Pentru că Vane avea oameni în casa dumneavoastră.

Înregistrarea se auzi din nou.

„Mara a găsit antidotul și formulele originale. Cheia deschide dulapul șapte din laboratorul vechi. Dacă Lawson ajunge acolo, să caute registrul cu marginile arse. În el sunt numele tuturor celor plătiți.”

Apoi Genevieve tăcu. În fundal s-a auzit un bărbat.

„Doamnă Mercer, soțul dumneavoastră nu va afla nimic.”

Era vocea lui Franklin Yates.

Mi s-a făcut greață.

— El mi-a privit copiii în ochi și mi-a spus că vor muri.

— Pentru că astfel urma să-i dați lui Vane ce voia, spuse Mara. Compania, depozitele, totul.

Pe ecranul telefonului apăru un nou mesaj: „Ultima avertizare.”

Am ridicat telefonul și l-am întins lui Prescott.

— Sună la poliție.

— Dacă poliția este implicată?

Mara deschise fotografia ruptă. Pe spatele ei se vedea o adresă și o dată: laboratorul vechi, ora cinci.

— De aceea trebuie să mergem acum, spuse ea.

La patru și patruzeci, am intrat în garajul subteran. Ploaia curgea pe parbriz, iar ștergătoarele lăsau dungi negre peste luminile orașului. În buzunar aveam cheia și ceasul lui Genevieve. În torpedou, Prescott pusese o cameră de înregistrare și două telefoane sigure.

— Dacă este o ambuscadă? am întrebat.

— Atunci măcar vom ști cine ne așteaptă, răspunse el.

Laboratorul se afla într-o clădire abandonată de lângă râu. La ora cinci și zece, am deschis dulapul șapte. Înăuntru se afla registrul cu marginile arse, trei fiole și o mapă cu sigla clinicii.

Mara smulse prima pagină.

— Aici sunt dozele.

— Și antidotul?

— În fiola aceasta. Dacă este încă stabil, gemenii pot fi salvați.

Atunci luminile clădirii se aprinseră toate odată.

Franklin Yates stătea în capătul încăperii, cu mâinile ridicate. Lângă el se afla Crosby Vane, purtând haina neagră și inelul cu piatră întunecată.

— Lawson, spuse Vane, ai fost mereu un om greu de convins.

— Iar tu ai fost mereu un om care se ascunde după alții.

Yates făcu un pas înainte.

— Dă-mi fiolele și registrul. Copiii vor primi tratamentul.

Mara își ridică bărbia.

— Minți.

Vane zâmbi.

— Nu, doamnă Ionescu. Doctorul tocmai a recunoscut totul. Camera din buzunarul lui Lawson înregistrează fiecare cuvânt.

Zâmbetul lui Yates dispăru.

Din mașina mea se auzi un telefon. Prescott răspunse, apoi își schimbă brusc expresia.

— Spitalul a sunat. Jonah și Blythe au intrat în stop respirator.

Am strâns fiola în mână.

Mara se întoarse spre mine.

— Antidotul trebuie administrat în douăzeci de minute.

Vane își ridică arma.

— Atunci aveți o alegere foarte simplă.

În spatele lui, ușa laboratorului începu să se deschidă, iar din întuneric se auzi vocea unui om pe care îl credeam mort…