Soțul meu a urlat că nu sunt în stare să-l hrănesc, iar când am răspuns calm, zâmbetul lui a dispărut

În clipa în care Igor a trântit ușa frigiderului, lingurița din cana mea a început să se lovească singură de porțelan, iar eu am înțeles că nu mai eram soția lui, ci servitoarea pe care o aștepta acasă.

Era joi, aproape ora nouă seara. Pe hol mirosea a ploaie, asfalt ud și vopsea de perete încălzită de calorifer. Îmi țineam pantofii într-o mână, iar în cealaltă aveam geanta grea cu laptopul și dosarele prezentării de la serviciu.

— Am venit direct de la birou, Igor. Dacă ți-e foame, sunt ouă și cârnați în frigider.

— Ouă? Cârnați? — a râs el fără urmă de veselie. — Pentru asta m-am întors acasă după o lună de muncă?

Îl priveam și mă gândeam la bărbatul care, cu șapte ani în urmă, îmi promisese că vom strânge bani pentru o locuință și vom fi o echipă. Atunci lucram într-un magazin de aparatură, iar el tocmai se angajase ca forator pe șantierele petroliere din nord. Îmi spusese că pleacă departe pentru noi.

Acum stătea în bucătărie, cu telefonul lângă farfuria goală și cu degetele bătând nervos în masă.

— Ai fi putut găti dimineață, înainte să pleci, a spus el.

— Am plecat la șapte. Am avut o prezentare până la opt și jumătate.

— Și eu ce sunt? Un musafir care trebuie să-și încălzească singur mâncarea?

Am deschis dulapul. Pe raftul de jos erau paste, orez și două conserve. Le-am pus pe masă.

— Poți face ceva în cincisprezece minute.

Ochii lui s-au îngustat.

— Tu chiar ai uitat cine plătește pentru casa asta?

Întrebarea m-a lovit mai tare decât strigătul. Apartamentul era trecut pe numele meu. Eu plătisem avansul din economiile strânse înainte de căsătorie și eu achitasem fiecare rată din contul în care intrase salariul meu. Igor contribuia rar și fără explicații, deși câștiga mult mai bine decât mine.

— Nu am uitat nimic, am răspuns.

— Atunci să nu-mi mai vorbești de parcă ai fi singura care muncește.

A urmat o tăcere grea. Din țeava caloriferului se auzea un trosnet scurt, ca o bătaie în ușă.

Telefonul lui a vibrat. Igor l-a întors imediat cu ecranul în jos.

— Cine era? am întrebat.

— Mama.

— La ora asta?

— Nu te privește.

A ieșit pe balcon și a închis ușa după el. Prin sticla aburită i-am văzut chipul luminat de ecran. Vorbea repede, privind spre bucătărie. Nu auzeam cuvintele, dar am recunoscut gestul mamei lui: palma ridicată, arătătorul mișcându-se ca atunci când îmi explica felul corect de a fierbe supa.

După câteva minute, Igor s-a întors.

— Mama spune că ai devenit obraznică.

— Mama ta poate să-și păstreze părerea.

El a zâmbit scurt.

— O să vezi tu cât de mult îți folosește apartamentul când nu mai ai soț.

Mi-am simțit stomacul strâns.

— Mă ameninți?

— Te avertizez. Casa asta nu e doar a ta.

În acea noapte nu am dormit. La ora două, am scos din dulap o mapă cu documente și am așezat-o pe masă. Era o mapă veche, cu colțul ars de la fierul de călcat, pe care o păstram de la cumpărarea apartamentului. Înăuntru se aflau contractul, extrasele și toate chitanțele.

Dimineața, înainte să plec, am primit un mesaj de la Mara, colega mea care devenise avocat.

„Am găsit ce mi-ai cerut. Vino singură. Și nu-i spune încă lui Igor.”

La ora șase seara, în biroul ei, Mara a pus pe masă o altă mapă și a încuiat ușa.

— Victoria, înainte să vezi actele, trebuie să știi un lucru. Cineva a încercat să vândă apartamentul tău…

Mâna ei s-a întins spre dosarul cu sigiliu, iar eu am întins degetele către primul document…

PARTEA 2

Mara a tras dosarul spre ea exact când telefonul meu a început să vibreze. Pe ecran apărea numele lui Igor.

— Nu răspunde, mi-a spus.

— Dacă bănuiește ceva?

— Tocmai asta vrem să aflăm.

Am lăsat apelul să se stingă. După câteva secunde, a venit un mesaj: „Vino imediat acasă. Avem de vorbit.”

În biroul de la etajul patru mirosea a hârtie, cafea amară și lemn ceruit. Mara a desfăcut dosarul cu grijă. Primul lucru pe care l-am văzut a fost o copie a unei procuri notariale.

— Asta nu poate fi adevărat, am șoptit.

— Uită-te la semnătură.

Numele meu era scris jos, cu o imitație stângace a semnăturii mele. Sub ea apărea dreptul de a negocia și de a promite vânzarea apartamentului.

— Eu nu am semnat niciodată asta.

— Știu. De aceea am cerut verificarea actului și a înregistrării notariale.

Mi-am strâns degetele până când unghiile mi-au intrat în piele.

— Cine a dus documentul la notar?

Mara nu mi-a răspuns imediat.

— Unchiul lui Igor. Dar procura a fost pregătită cu acte pe care numai cineva din familie le putea avea.

Am simțit cum camera se îngustează în jurul meu.

— Ce voiau să facă?

— Să vândă apartamentul, să închidă ipoteca și să păstreze diferența. Există deja un cumpărător interesat.

— Dar de ce ar avea nevoie de semnătura mea dacă locuința este pe numele meu?

— Pentru că, dacă procura ar fi fost acceptată, totul ar fi părut legal la prima vedere.

M-am ridicat brusc. Scaunul a alunecat pe podea și a lovit dulapul.

— Trebuie să merg acasă.

— Nu singură.

Mara a sunat un notar și apoi un polițist pe care îl cunoștea dintr-un dosar mai vechi. În timp ce așteptam, mi-am amintit de lunile în care Igor mă întreba unde țin contractele, dacă am mutat actele și când voi pleca la următoarea delegație.

Crezusem că era doar curios.

La opt fără un sfert am intrat în apartament împreună cu Mara. Igor era în sufragerie, iar mama lui stătea lângă fereastră, într-un palton crem. Pe masă se afla o geantă de piele și un pahar cu apă neatins.

— În sfârșit, a spus Larisa. Ai adus și martori?

— Am adus persoana care îți va explica de ce nu plec nicăieri, am răspuns.

Igor a ridicat capul.

— Ce înseamnă asta?

Mara a pus copia procurii pe masă.

— Înseamnă că documentul depus pentru vânzarea apartamentului este contestat.

Fața lui Igor s-a golit de culoare, dar mama lui a încercat să râdă.

— O neînțelegere birocratică. Victoria a semnat, desigur.

— Nu am semnat, am spus.

— Ba ai semnat, a izbucnit Igor. Ai uitat pentru că ești mereu obosită și cu capul în altă parte.

Mara s-a aplecat spre el.

— Atunci nu ai nimic de ascuns. Vei accepta verificarea scrisului și predarea tuturor comunicărilor cu notarul.

Pentru prima dată, Igor nu a găsit o replică.

În acea clipă, telefonul lui a vibrat pe masă. Ecranul s-a aprins. Nu era mama lui. Era un mesaj de la o femeie salvată sub numele „Elena de la contabilitate”.

„Dacă nu îi spui în seara asta, îi voi spune eu. Nu mai pot acoperi transferurile.”

Mara a văzut mesajul. Eu l-am văzut. Și Igor a înțeles că nu mai putea să-l șteargă fără să se dea de gol.

— Cine este Elena? am întrebat.

— Nimeni.

— Atunci de ce îți scrie că nu mai poate acoperi transferurile?

Larisa s-a ridicat atât de repede, încât geanta i-a căzut de pe scaun.

— Nu ai dreptul să cotrobăi în viața fiului meu!

— Nu am cotrobăit. Telefonul lui era pe masă.

Igor a întins mâna după aparat, dar Mara i-a blocat gestul.

— Nu șterge nimic.

El m-a privit cu o ură pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

— Dacă desfaci cutia asta, Victoria, nu mai există cale de întoarcere.

— Pentru mine, calea de întoarcere s-a închis în ziua în care ai încercat să-mi vinzi casa.

Mara a deschis un plic sigilat și a scos o înregistrare transcrisă, cu data și ora. A pus telefonul pe difuzor.

Din aparat s-a auzit vocea lui Igor, clară, apropiată, imposibil de confundat:

— După ce obținem banii, o convingem să plece. Dacă se opune, o facem să pară instabilă…

Înregistrarea s-a oprit exact când cineva a intrat în încăpere. Pe foaia următoare era notat numele martorului. Mara a întors pagina, iar eu am văzut fotografia atașată și data ultimei plăți…

PARTEA 3

Fotografia era făcută într-un birou mic, cu pereți galbeni și un ceas rotund deasupra ușii. În imagine apăreau Igor, unchiul lui și Elena, femeia din mesaj. Pe masă se vedea contractul de vânzare și mapa cu colțul ars.

— Asta este mapa mea, am spus.

— Da, a răspuns Mara. Igor a luat-o din sertarul tău când ai fost plecată la conferință.

Igor a făcut un pas înainte.

— Nu știi despre ce vorbești.

— Ba da, a spus Mara. Avem imaginile de la notar, lista transferurilor și declarația Elenei.

Larisa s-a sprijinit de spătarul scaunului.

— Elena este o colegă. Nu înseamnă nimic.

Mara a scos un set de extrase bancare.

— Înseamnă că, timp de trei ani, Igor a transferat aproape tot salariul primit de la companie într-un cont al mamei lui. Din acel cont s-au plătit avansul pentru un apartament și ratele unei mașini trecute pe numele Elenei.

Am simțit că aerul îmi taie gâtul.

— Ai avut bani, Igor. Tot timpul ai avut bani.

El și-a trecut mâna peste față.

— Am vrut să investesc. Erau banii mei.

— Și casa mea? am întrebat.

— Casa noastră.

— Pe care ai încercat s-o vinzi cu o semnătură falsă.

Mara a pus pe masă raportul expertului grafoscopic.

— Semnătura de pe procură nu aparține Victoriei. Este o falsificare. În plus, banca a confirmat că toate ratele au fost plătite din contul ei, iar avansul provine din moștenirea primită de la tatăl ei înainte de căsătorie.

Larisa a scuturat din cap.

— Fiul meu a muncit pentru casa aceea!

— A muncit, a spus Mara. Dar nu a plătit-o. Și asta este diferența pe care ați încercat să o ascundeți.

Igor m-a privit. Pentru o clipă, nu mai părea furios. Părea speriat.

— Victoria, putem rezolva între noi.

— Între noi nu mai există nimic de rezolvat.

— Am greșit.

— Nu ai greșit când ai uitat să faci cină. Ai greșit când ai hotărât că munca mea, banii mei și viața mea îți aparțin.

Mara a apăsat din nou pe telefon. Vocea lui Igor a umplut sufrageria:

— Dacă divorțează, o să spunem că e dezechilibrată. Mama știe ce să declare. Nimeni nu crede o femeie care muncește până noaptea și apoi se plânge că e obosită.

Larisa a închis ochii.

— Nu trebuia să păstrezi înregistrarea aceea, a murmurat ea.

Atunci am înțeles. Cearta din bucătărie fusese înregistrată de dispozitivul de siguranță pe care îl instalasem după ce Igor trântise o farfurie lângă mine. Nu mă gândisem niciodată că va deveni dovada vie a planului lor.

Igor s-a întors spre mamă.

— Ai spus că procura va fi suficientă!

— Tu ai zis că ea nu va verifica niciodată actele!

Cei doi s-au privit și, pentru prima dată, nu mai formau o echipă. Erau doar doi oameni prinși în aceeași minciună.

Mara a strâns documentele.

— Mâine dimineață depunem plângerea și cerem blocarea oricărei tranzacții asupra apartamentului.

— Nu poți face asta! a strigat Igor.

— Ba pot, iar tu ai avut grijă să-mi dai toate dovezile.

În aceeași seară am schimbat încuietoarea. Igor a plecat cu o geantă și cu mama lui, dar înainte de a coborî scările s-a întors.

— Crezi că ai câștigat?

— Nu încerc să câștig. Încerc să mă salvez.

La ora douăsprezece și șapte minute, telefonul meu a sunat. Era Elena. Am răspuns, iar vocea ei tremura.

— Victoria, trebuie să ne întâlnim mâine. Nu ți-am spus tot. Există un al doilea contract, iar dacă ajunge la bancă, apartamentul nu va fi singura problemă…