PARTEA 4 — Doctorul mi-a spus că gemenii mai au zece zile, iar femeia de la poartă a făcut paznicului o mărturisire neașteptată

PARTEA 4

Mâna cu mănușă neagră a lui Prescott apăsa butonul porții.

Am înțeles atunci că dușmanul nu se afla în spatele zidurilor.

Era chiar lângă mine.

— Închide poarta! am strigat.

Prescott a ridicat arma.

— Nu mai are rost, Lawson.

Mara s-a pus între el și camera copiilor.

— Dacă tragi, alarma medicală va chema poliția.

— Poliția nu va ajunge la timp, a răspuns el.

Dr. Yates a împins un dulap metalic în fața ușii. Eu am apăsat butonul de blocare, iar poarta s-a oprit la jumătate. Dincolo de ea, trei mașini negre așteptau în ploaie.

Prescott a făcut un pas spre mine.

— Vane vrea doar dosarele și controlul companiei. Dacă îi dai ce cere, copiii rămân în viață.

— Tocmai ai spus că nu vor ieși vii.

A clipit.

— Ai înțeles greșit.

— Nu. Te-am auzit foarte bine.

Mara și-a scos telefonul din buzunarul hainei ude.

— Eu nu am venit fără dovezi.

A apăsat pe ecran. Din difuzor s-a auzit vocea lui Prescott, înregistrată cu două zile înainte.

„Când Lawson va fi disperat, îi vom spune că femeia nu este compatibilă. El va semna orice. După aceea, compania cade singură.”

Vocea lui Vane răspundea:

„Iar dacă sosește Mara?”

„Nu va apuca să intre în clinică.”

În hol s-a făcut liniște.

Prescott a ascultat până la capăt. Propria lui voce, rece și calculată, i-a revenit din difuzor ca o palmă.

— Oprește asta! a urlat el.

— Ai spus-o tu, am răspuns. Cuvânt cu cuvânt.

A privit telefonul, apoi spre ușa camerei copiilor.

Pentru prima dată, fața lui nu mai era a omului care îmi controla securitatea. Era fața unui om care își auzea singur condamnarea înainte ca altcineva să o rostească.

S-a auzit o bubuitură la poartă.

— Sunt agenții federali! a strigat cineva din curte. Aruncați arma și ieșiți cu mâinile la vedere!

Prescott a ridicat pistolul spre mine.

N-am apucat să mă mișc. Mara a lovit încheietura lui cu cutia verde de tablă. Arma a căzut pe podea. Doi paznici au intrat, l-au trântit și i-au prins mâinile.

— Lawson, nu semna nimic! a strigat Prescott. Vane are banca, consiliul, totul!

— Nu mai are copiii mei.

A fost scos din conac în timp ce ploaia îi curgea pe față. În aceeași seară, agenții au găsit în biroul lui documente falsificate, transferuri și înregistrări ale camerelor. Prescott vânduse informații medicale și pregătise un accident pentru mașina care urma să o ducă pe Mara la clinică.

Crosby Vane a încercat să fugă în aceeași noapte. Avocatul lui l-a sunat de șapte ori, apoi a refuzat să mai vorbească în numele lui când a văzut dovezile.

— Nu pot apăra un om care mi-a ascuns jumătate din dosar, a spus el în fața camerelor.

La ora două dimineața, l-au găsit într-un hangar de lângă lac.

Eu nu am simțit bucurie.

Doar oboseală.

A doua zi, în salonul clinicii, Mara a stat întinsă pe pat, cu acul în braț. Sângele ei curgea încet prin tubul transparent spre recipientul care urma să le salveze viața copiilor.

— Nu trebuie să faci asta dacă ți-e frică, i-am spus.

A zâmbit slab.

— Mi-a fost frică șase ani. Acum mi-e frică să nu mă opresc.

Am ținut cutia verde pe genunchi. O balama scârțâia de fiecare dată când mă mișcam.

— De ce ai fugit atunci?

— Genevieve mi-a spus că, dacă mă găsesc, te vor ucide și pe tine. Vane știa că gemenii aveau materialul meu genetic. Voia să-i folosească drept presiune asupra familiei Mercer.

— De ce nu mi-ai spus după moartea ei?

— Pentru că am găsit scrisoarea abia când am fost dată afară din clinică. Genevieve o ascunsese într-un dulap. Apoi am fost urmărită. Am dormit în gări, în adăposturi și într-o cameră fără ferestre. Dar am păstrat cutia.

— De ce?

Mara a privit fotografia cu cele două fete adolescente.

— Pentru că era singurul lucru care îmi amintea că nu visaseră ei.

Transplantul a durat aproape șase ore.

La final, Dr. Yates a ieșit cu masca sub bărbie.

— Primele semne sunt bune. Acum trebuie să așteptăm.

Am intrat în salonul copiilor. Jonah dormea. Blythe avea ochii deschiși.

— Tati, femeia aceea pleacă?

— Nu, am spus. Rămâne.

— Ca mama?

Mi-am așezat palma peste fruntea ei fierbinte.

— Într-un fel.

În noaptea aceea, am coborât singur în camera copiilor. Patul lui Jonah era gol, fiindcă fusese mutat pentru procedură. Pe pernă rămăsese un desen: patru oameni ținându-se de mână sub un soare galben. Genevieve era desenată sus, într-un nor, iar lângă noi era o femeie cu părul lung.

În colț, Blythe scrisese cu litere tremurate: „Familia mea.”

Am stat pe podea și am plâns fără să mă ascund de nimeni.

Trei săptămâni mai târziu, analizele copiilor au început să se schimbe. Mai întâi aproape imperceptibil. Apoi suficient cât Dr. Yates să ne spună că măduva lor răspundea.

Mara locuia într-o cameră de la etajul conacului, dar nu mai era o străină. Jonah îi cerea povești înainte de somn. Blythe îi împletea părul și îi lega clopoței mici la încheieturi.

Eu am început să închid biroul la șase seara.

Am renunțat la două afaceri și am vândut casa din Chicago. Nu pentru că mi-ar fi fost rușine de numele Mercer, ci pentru că nu mai voiam ca zidurile să-mi dicteze viața.

Ne-am mutat într-un oraș liniștit de lângă un lac. Diminețile miroseau a pâine coaptă și lemn umed. Am învățat să pregătesc supă, să citesc povești cu voce tare și să nu verific telefoanele la fiecare treizeci de secunde.

În prima zi cu zăpadă, Jonah m-a întrebat:

— Tati, oamenii răi mai pot veni aici?

Am îngenuncheat lângă el.

— Poate că unii vor încerca.

— Și ce facem?

— Încuiem ușa. Apoi ne vedem de viață.

Blythe a râs și i-a pus lui Căpitanul pe cap o căciuliță tricotată.

— Nu ne mai ascundem, a spus ea.

— Nu, i-am răspuns. Nu ne mai ascundem.

Într-o seară de aprilie, am primit un mesaj de la numărul avocatului lui Crosby Vane.

„Domnul Vane dorește să vă vadă. Oferă despăgubiri și protecție. Spune că familia dumneavoastră are nevoie de el.”

Am privit mesajul mult timp.

Apoi i-am răspuns:

„Familia mea a avut nevoie de adevăr. Acum are liniște.”

Am șters conversația.

Nu l-am urât pe Vane. Ura încă te ține legat de omul pe care pretinzi că l-ai lăsat în urmă.

În luna următoare, Prescott a fost condamnat pentru șantaj, complicitate și falsificarea dosarelor. Vane a primit o pedeapsă mai lungă. Compania lui s-a destrămat, iar oamenii care îl urmau au început să depună mărturie unul împotriva celuilalt.

Eu nu am mers la proces decât o singură dată.

Când Prescott a intrat în sală, m-a privit prin mulțime.

— Lawson, mi-a spus, încă poți retrage plângerea.

— Nu eu te-am adus aici.

— Atunci cine?

Am privit înregistrarea de pe masă.

— Propriile tale cuvinte.

Am ieșit înainte să se pronunțe sentința.

Afară ningea, deși era aproape primăvară. Mara mă aștepta în mașină, iar copiii stăteau pe bancheta din spate, cu obrajii lipiți de geam.

— Am întârziat? am întrebat.

— Doar trei minute, a spus Mara.

— E grav?

— Pentru un om care obișnuia să conducă un imperiu? Foarte.

Am râs. Prima dată fără vinovăție.

Când am ajuns acasă, Blythe a alergat înaintea noastră și a lăsat ușa deschisă. Vântul a luat panglica galbenă a lui Căpitanul de pe cuier și a purtat-o prin hol. M-am aplecat, am ridicat-o și am reparat clopoțelul cu o bucată de piele subțire.

Blythe m-a privit.

— Acum sună bine?

Am legat panglica de gâtul ursulețului și am ascultat clinchetul mic.

— Acum sună ca acasă.

Ea mi-a prins mâna.

Din camera de zi se auzea râsul lui Jonah. Mara punea ceai pe masă. Afară, zăpada se topea pe gardul scund al casei noastre.

Pentru prima dată, nu mai aveam nevoie de ziduri înalte, arme sau oameni care să-mi apere numele.

Aveam o familie care rămăsese.

Clopoțelul a sunat.

Și nimeni nu a mai plecat.