Doctorul mi-a spus că gemenii mai au zece zile, iar femeia de la poartă a făcut paznicului o mărturisire neașteptată

În clipa în care medicul mi-a spus că gemenii mei mai aveau cel mult zece zile, o femeie desculță a refuzat să plece de la poarta conacului meu.

Dr. Franklin Yates stătea lângă fereastra salonului medical privat, cu dosarul strâns la piept. Dincolo de geamul gros, Jonah și Blythe dormeau ținându-se de mână. Părul lor blond era lipit de frunte, iar aparatele scoteau sunete mici, regulate, ca niște picături care cădeau într-o găleată goală.

— Am împins tratamentul până la limita pe care trupurile lor o mai pot suporta, a spus el.

— Atunci împingeți-l mai departe.

Doctorul și-a coborât privirea.

— Lawson, analizele nu se îmbunătățesc.

— Cât timp?

A tăcut. Niciun dușman, niciun polițist și nicio amenințare nu mă speriaseră vreodată atât de mult ca acea tăcere.

— Poate zece zile.

Am privit mâna mică a lui Blythe, în care era prins un ursuleț de pânză cu o ureche cusută strâmb. Îl purta mereu la gât, legat cu o panglică galbenă. Îl numea Căpitanul.

Zece zile.

În biroul meu din Chicago, oameni puternici tremuraseră doar pentru că le rostisem numele. Cumpărasem tăceri, spărsesem alianțe și ridicasem ziduri înalte cât un bloc. Dar leucemia nu putea fi amenințată. Nu putea fi cumpărată. Nu se temea de numele Mercer.

Când am intrat în camera copiilor, Jonah a deschis încet ochii.

— Tati?

— Sunt aici.

Blythe s-a mișcat lângă el și a șoptit:

— Dacă eu plec prima, Jonah poate veni cu mine?

Mi s-a închis pieptul.

— Nimeni nu pleacă nicăieri.

Ea m-a privit fără să clipească.

— Mama a plecat.

Genevieve. La doi ani după moartea soției mele, numele ei încă deschidea o rană în mine.

La prânz, mâncarea a rămas neatinsă. Servitorii vorbeau în șoaptă, iar oamenii mei se mișcau prin conac ca și cum pereții ar fi fost bolnavi. În jurul proprietății se ridicau garduri de aproape patru metri, camere de supraveghere și porți din fier. Pe lângă gardul sudic fuseseră văzuți oamenii lui Crosby Vane, rivalul care încerca de luni întregi să-mi distrugă afacerile.

Totuși, singurul lucru care mă putea ucide se afla în camera de la etaj.

La trei după-amiaza, Prescott Hale a intrat în birou. Era omul care îmi fusese alături doisprezece ani. Purta mereu mănuși negre din piele, chiar și în casă.

— Femeia este încă la poartă, a spus el.

— Care femeie?

— Cea despre care a vorbit Odette. Candidata pentru îngrijire.

— Nu angajăm pe nimeni.

— I-am spus.

— Atunci îndepărteaz-o.

Prescott a rămas nemișcat.

— Ce este?

— Spune că nu are bani, familie sau unde să doarmă. Are doar hainele de pe ea.

— Nu este problema mea.

— Mai este ceva.

Vocea lui se schimbase. Am simțit cum mi se încordează stomacul.

— Ce anume?

Prescott a făcut un pas spre birou.

— Știe despre Jonah și Blythe.

M-am ridicat atât de repede, încât scaunul a lovit podeaua.

— Ce știe?

— Spune că știe că mor.

Aerul din cameră a devenit greu. Dosarele medicale erau păzite mai atent decât conturile mele. Medicii semnaseră acorduri. Personalul fusese avertizat. Nimeni din afara casei nu putea ști.

Am luat panglica galbenă a lui Blythe, uitată pe birou în dimineața aceea, și am strâns-o în palmă.

— Adu-o aici.

Prescott a ezitat.

— Lawson, nu a venit să ceară un loc de muncă.

— Atunci pentru ce a venit?

El m-a privit, iar pentru prima dată după doisprezece ani nu am mai recunoscut chipul omului din fața mea.

— A spus că a venit să-și ia copiii înapoi…

PARTEA 2

— A spus ce?

M-am repezit spre ușă, iar panglica galbenă a lui Blythe mi s-a înfășurat în jurul degetelor. M-a zgâriat marginea metalică a micuțului clopoțel prins la capăt, dar nu am simțit durerea.

— Cheamă oamenii la poartă, i-am spus lui Prescott.

— I-am chemat deja.

— Și de ce mai stă acolo?

Prescott nu a răspuns. În după-amiaza aceea, holul conacului mirosea a ceară și a ploaie rece. Când am ajuns în camera de pază, pe ecrane am văzut-o.

Stătea dincolo de grilaj, sub un cer plumburiu. Avea o haină subțire, udă până la coate, și ținea la piept o cutie de tablă verde, lovită în colțuri. Nu părea nebună. Nu părea nici speriată.

Părea că așteptase ani întregi.

— Deschideți poarta, am spus.

— Lawson, nu cred că este înțelept, a murmurat Prescott.

— Eu nu ți-am cerut părerea.

La ora trei și douăzeci, am ieșit în curtea din față. Femeia s-a ridicat de pe bordură. Era palidă, cu buzele crăpate și o cicatrice sub bărbie. S-a uitat la mine, apoi la conac.

— Sunteți Lawson Mercer?

— Cine ești?

— Mara Voss.

— Ai spus că ai venit să-ți iei copiii.

— Nu am spus că sunt ai mei în felul în care credeți dumneavoastră.

Mi-am simțit maxilarul încleștându-se.

— Ai cinci secunde să pleci înainte să fii scoasă de aici.

— Nu vreau banii dumneavoastră.

— Toți spun asta până află cât valorează numele meu.

Mara a deschis cutia de tablă. Înăuntru se afla o brățară de spital, îngălbenită de vreme, cu două nume scrise de mână: Jonah și Blythe. Sub ea era o fotografie veche, îndoită pe mijloc. Genevieve ținea doi bebeluși în brațe.

Mi s-a tăiat respirația.

— De unde ai asta?

— De la mama lor.

— Soția mea a murit acum doi ani.

— Știu. Și înainte să moară, m-a rugat să nu vin decât atunci când copiii nu mai au altă șansă.

Am simțit frigul trecându-mi prin tălpi.

— Genevieve nu te-a menționat niciodată.

— Pentru că nu voia să afle soțul ei cine sunt.

În spatele meu, un paznic și-a dus mâna la armă. Mara a observat, dar nu s-a mișcat.

— Ce legătură ai cu ea?

— Am fost sora ei.

Cuvintele au rămas între noi ca o ușă trântită.

Genevieve îmi spusese că fusese singură la nașterea copiilor. Îmi spusese că părinții ei muriseră, că nu mai avea familie. Îmi spusese multe lucruri, iar eu le crezusem pe toate pentru că o iubeam.

— Minți, am spus.

— Aș fi vrut să mint.

— De ce ai dispărut?

Mara și-a strâns cutia la piept.

— Pentru că Genevieve mi-a cerut să fug. A spus că, dacă rămân, oamenii care o urmăreau îi vor găsi pe copii.

În acel moment, de la etaj s-a auzit un strigăt. Blythe.

Am alergat înăuntru. Mara m-a urmat, iar Prescott a încercat să-i taie calea.

— Ea nu intră în casă.

— Dă-te la o parte!

— Nu știi cine este.

— Nici tu nu știi cine sunt eu când copiii mei mor!

În cameră, Jonah tremura, iar Blythe își apăsa pieptul cu ambele mâini. Dr. Yates verifica perfuzia.

Mara a îngenuncheat lângă pat, fără să atingă nimic.

— Îi doare aici? a întrebat ea.

Blythe a dat din cap.

— De unde știi?

— Pentru că am mai văzut reacția asta.

Doctorul a privit-o atent.

— Ești cadru medical?

— Am fost asistentă într-o clinică pentru copii. Înainte să-mi fie luată licența.

— De ce?

Mara a întors privirea spre mine.

— Pentru că am încercat să spun adevărul despre dosarul lor.

Apoi a scos din cutie un plic crem, sigilat cu ceară roșie. Pe față era scrisul soției mele.

„Pentru Lawson, numai dacă timpul s-a terminat.”

Mi-am simțit degetele amorțind.

— Deschide-l, am șoptit.

Mara a ridicat plicul, dar înainte să rupă sigiliul, toate luminile conacului s-au stins. În beznă, cineva a strigat de la poarta sudică, iar Prescott a scos arma…

PARTEA 3

Prescott a scos arma și s-a lipit de peretele întunecat.

— Toată lumea la podea!

Un zgomot metalic a răsunat dinspre poarta sudică. Apoi s-a auzit generatorul pornind, iar luminile de siguranță au aruncat peste hol o lumină roșiatică. Mara ținea încă plicul în mână. Ceara roșie era crăpată.

— Dă-mi-l, am spus.

— Genevieve mi-a cerut să-l deschid doar în fața doctorului.

— Sunt tatăl lor.

— Tocmai de aceea.

Dr. Yates a închis ușa camerei copiilor și s-a apropiat. În spatele lui, Jonah și Blythe dormeau din nou, epuizați.

— Deschideți-l, a spus doctorul. Dacă doamna Mercer l-a pregătit pentru acest moment, fiecare minut contează.

Mara a rupt sigiliul. Din plic a scos o scrisoare și trei foi medicale. Mâinile ei tremurau.

— Citiți dumneavoastră, mi-a spus.

Am desfăcut prima foaie. Scrisul lui Genevieve mi-a sărit în ochi.

„Lawson, dacă ai ajuns să citești asta, înseamnă că tratamentul a eșuat și copiii au intrat în ultima etapă. Mara este sora mea. Ea a fost singura persoană care a putut salva sarcina când trupul meu a cedat. Ovulele ei au fost folosite pentru gemeni, iar eu i-am purtat până la naștere. Nu am vrut ca tu să afli, pentru că tatăl nostru și oamenii lui Crosby Vane încercau să controleze familia Mercer prin copii.”

Am ridicat ochii.

— Ovulele ei?

Mara a închis pleoapele.

— Da.

— Sunt copiii mei.

— Sunt copiii dumneavoastră, Lawson. Genevieve i-a crescut în pântecele ei și i-a iubit ca pe viața ei. Eu am contribuit doar la începutul lor.

Am continuat să citesc.

„Mara are aceeași potrivire rară de țesut ca Jonah și Blythe. Dacă ajunge la tine, cere testarea ei imediată. Nu o lăsa să plece. Nu pentru mine. Pentru ei.”

Camera s-a umplut de un vuiet surd. Am privit-o pe Mara ca și cum aș fi văzut-o pentru prima dată.

— E adevărat?

— Da. Am făcut testul acum trei ani, când Genevieve mi-a trimis probele copiilor. Era singura soluție pe care o avea atunci. Dar oamenii lui Vane m-au găsit înainte să pot ajunge la dumneavoastră.

Dr. Yates a smuls foile din mâna mea.

— Dacă rezultatele sunt confirmate, putem începe pregătirea pentru transplant chiar în seara asta.

— Faceți testul.

— Trebuie să știți riscurile.

— Faceți-l!

Mara s-a ridicat.

— Nu plec până nu le salvez.

Pentru prima dată în acea zi, am simțit ceva care semăna cu speranța. Fragilă, aproape dureroasă.

În laboratorul conacului, la ora patru fără un sfert, asistenta i-a recoltat sânge Marei. A stat nemișcată, cu cutia verde pe genunchi. Înăuntru se afla o fotografie cu ea și Genevieve adolescente, purtând aceleași medalioane de argint în formă de lună.

La cinci și zece, doctorul a ieșit cu rezultatele.

— Potrivirea este completă, a spus el. Mara poate fi donatoarea.

Mara a început să plângă fără zgomot.

Eu m-am sprijinit de masă.

— Când putem începe?

— Mâine dimineață.

Atunci telefonul lui Prescott a vibrat. S-a uitat la ecran și a pălit.

— Cine era? am întrebat.

— Nimeni.

I-am smuls telefonul. Pe ecran apăruse un mesaj de la un număr necunoscut: „Dacă femeia intră în clinică, copiii nu mai ies vii.”

Am ridicat privirea spre Prescott.

— De unde știa expeditorul că Mara a ajuns aici?

Prescott a făcut un pas înapoi.

Înainte să poată răspunde, sistemul de alarmă a început să țipe. Pe ecranul de supraveghere, poarta principală se deschidea din interior, iar lângă panoul de comandă se vedea mâna cu mănușă neagră a lui Prescott…