PARTEA 4 — Soțul meu m-a alungat din apartamentul pe care îl plăteam singură, dar când am răspuns calm, zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

— Ba da. Și mâine dimineață procurorul va afla și despre conversația în care îi spuneai Marinei că soția ta va rămâne fără nimic.

Sergiu a rămas nemișcat în fața casei lui Nazar.

Ploaia îi curgea de pe frunte pe guler, iar telefonul din mâna lui vibra fără oprire.

— Ce conversație? a întrebat el.

Irina nu și-a ridicat vocea.

— Cea înregistrată la cafenea. Și cea salvată în arhiva trimisă de contabil.

— Marina te-a înregistrat?

M-am uitat la el.

— Nu Marina te-a învățat să minți, Sergiu. Doar a încetat să te mai creadă.

A început să formeze un număr.

— Îl sun pe avocatul meu.

— Sună-l, am spus.

A răspuns după două apeluri. Sergiu s-a îndepărtat câțiva pași, dar strada era goală și fiecare cuvânt se auzea printre picăturile de ploaie.

— Ai spus că actele sunt în regulă, a rostit el. Ai spus că ea nu va verifica nimic.

La celălalt capăt, avocatul i-a răspuns ceva.

Sergiu a început să clipească des.

— Nu, nu poți să mă lași acum. Mi-ai spus că este doar o problemă civilă.

A urmat o pauză.

— Înțeleg. Dar banii sunt deja cheltuiți.

Îi auzeam respirația grea.

— Alo? Alo!

Avocatul închisese.

Sergiu s-a întors către noi, cu fața schimbată.

— A spus că nu mă mai reprezintă.

Nimeni nu i-a răspuns.

A doua zi, la ora opt și jumătate, am intrat în sediul poliției împreună cu Irina. Aveam dosarele într-o geantă neagră și brelocul în formă de far ascuns în buzunar. Îl strângeam ori de câte ori mâinile începeau să-mi tremure.

Sergiu a ajuns după zece minute. Marina a venit separat, cu ochii roșii și o mână așezată protectiv peste abdomen.

În camera de audiere, un ofițer a pus înregistrarea pe masă.

Vocea lui Sergiu a umplut încăperea.

„După ce pleacă, apartamentul va fi al nostru. Banii sunt deja mutați. Nici nu o să știe de unde să înceapă.”

Am simțit cum mi se încleștează maxilarul.

Apoi s-a auzit vocea Marinei.

„Dar dacă află?”

„Olena nu luptă. Ea doar muncește și plătește.”

Sergiu și-a lăsat capul în jos.

Era prima dată când își auzea propriile cuvinte din afară.

— Opriți, a șoptit el.

Ofițerul nu a oprit înregistrarea.

„O să plângă două zile, după care o să-mi ceară iertare. A făcut asta mereu.”

Am închis ochii.

Nu plângeam. În mine se rupea ultimul lucru care mai semăna cu speranța.

— Recunoști vocea? a întrebat ofițerul.

Sergiu nu a răspuns.

— Recunoști vocea?

— Da, a spus el. Dar nu înseamnă că am făcut ce spuneți.

Irina a împins contractele înainte.

— Semnătura falsificată, transferurile, înregistrarea de la bancă și mesajele sunt deja în dosar.

Marina a început să plângă.

— Mi-a spus că totul este legal.

Sergiu s-a întors spre ea.

— Taci.

— Nu mai tac.

— Marina.

— Mi-ai spus că o să fim o familie.

Ofițerul a ridicat mâna.

— Destul.

În săptămânile următoare, conturile firmei au fost verificate. Banii trimiși către Sergiu au fost înghețați, iar banca a blocat împrumutul înainte ca apartamentul să poată fi pus garanție. Contractul fals a fost declarat nul. Apartamentul a rămas al meu.

Sergiu a fost acuzat de fals, fraudă și folosirea neautorizată a banilor firmei. Nu a fost o scenă spectaculoasă. Nu au existat camere de televiziune și nici oameni care să aplaude.

Doar o ușă grea de metal și un ofițer care i-a spus să-și golească buzunarele.

Din buzunarul lui a ieșit cheia de rezervă, prinsă de brelocul meu în formă de far.

A privit-o mult timp.

— Pot să păstrez măcar asta?

— Nu, am răspuns.

A închis pumnul.

— După tot ce am trăit împreună, atât îmi spui?

— După tot ce am trăit împreună, asta este singura cheie pe care o iau înapoi.

În apartament, cea mai grea clipă nu a fost când am schimbat yala. A fost când am intrat în dormitor și am văzut dulapul lui gol.

Rămăsese doar urma dreptunghiulară a unui tablou pe perete și o fotografie uitată în spatele noptierei. În fotografie eram noi doi, cu zece ani mai tineri, pe terasa vechiului apartament. Eu țineam două cești de cafea, iar Sergiu zâmbea ca bărbatul în care crezusem.

Am pus fotografia într-un sertar.

Nu am rupt-o.

Nu mai aveam nevoie să distrug trecutul ca să pot trăi fără el.

Marina a născut o fetiță trei luni mai târziu. M-a sunat o singură dată, înainte de naștere.

— Nu vreau nimic de la tine, mi-a spus.

— Atunci de ce m-ai sunat?

— Ca să-ți spun că îmi pare rău.

Am privit pe fereastră ninsoarea subțire care începuse peste oraș.

— Ai grijă de copilul tău, Marina. Atât.

— Crezi că voi putea?

— Nu știu. Dar acum știi adevărul. Uneori de acolo începe totul.

Au trecut șase luni.

Mi-am mutat biroul într-o clădire mică, aproape de parc. Dimineața îmi cumpăram cafea de la un chioșc unde vânzătoarea îmi știa deja comanda. La prânz ieșeam să mă plimb printre copacii încă tineri. Seara, îmi lăsam telefonul într-un sertar și nu-l mai verificam din zece în zece minute.

Firma nu s-a prăbușit.

Dimpotrivă, după audit și reorganizare, am angajat doi oameni noi și am început un proiect pe care îl amânasem ani întregi fiindcă Sergiu îmi spunea că nu era momentul.

Într-o sâmbătă, Nazar a venit cu fiul lui, Matei. Băiatul a stat pe covor și a desenat cu creioane colorate.

— Ce faci acolo? l-am întrebat.

— Casa ta.

Pe foaie era un bloc cu ferestre galbene și un obiect mic lângă ușă.

— Ce este asta?

— Un far. Arată drumul când e întuneric.

Am zâmbit, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi.

— E foarte frumos.

— Îl păstrezi?

— Da. Îl păstrez.

În aceeași seară, Sergiu mi-a trimis un mesaj.

„Am ieșit. Am nevoie de ajutor. Putem vorbi măcar o dată?”

Am citit mesajul în bucătărie, lângă frigiderul pe care lipisem desenul lui Matei.

A mai venit unul.

„Nu mai am pe nimeni.”

Am rămas mult timp cu telefonul în mână.

O parte din mine și-a amintit nopțile în care îi încălzeam cina, interviurile la care îl împingeam de la spate și promisiunile că avea să se schimbe.

Apoi mi-am amintit vocea lui din înregistrare.

„Olena nu luptă. Ea doar muncește și plătește.”

I-am răspuns o singură dată.

„Îți doresc să înveți să-ți porți singur viața. Eu nu mai pot face asta în locul tău.”

Am blocat numărul.

Nu am simțit triumf.

Am simțit liniște.

În prima dimineață cu zăpadă adevărată, am ieșit din apartament înainte de răsărit. Aerul mirosea a frig și a coajă de pâine de la brutăria de la colț. Am încuiat ușa, apoi am privit brelocul mic în formă de far care se legăna în mâna mea.

Ani întregi crezusem că el îmi ținuse companie în casa aceea.

În realitate, eu ținusem aprinsă lumina pentru amândoi.

De data aceasta, am intrat singură în dimineață.

Și nu mi-a mai fost întuneric.