PARTEA 4 — Am fost singura care l-a atins după împușcătură, iar când am luat-o de mână pe sora lui, zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

Am scos documentul din geanta medicală cu mâinile înghețate.

Hârtia era pliată în patru și mirosea încă a fum, deși trecuseră șase ani. Colțurile se tocisseră de câte ori îl mutasem dintr-un sertar în altul, fără să-l citesc până la capăt.

Radomir s-a apropiat.

— Ce este?

— Nu știu.

— Tatiana, ai spus că l-ai primit după explozie.

— Am primit bani pentru recuperare și documentul acesta. Mi s-a spus să nu pun întrebări.

Iulia și-a ridicat privirea.

— Cine ți l-a dat?

— Un curier. Nu i-am văzut fața.

Soroca a întins mâna.

— Pot să-l deschid?

Am dat din cap.

El a desfăcut hârtia pe masa de metal. Înăuntru era o copie a unui ordin de plată și o declarație semnată de tatăl lui Radomir.

Banii nu fuseseră o despăgubire anonimă.

Fuseseră plătiți de fundație pentru tratamentul meu, după ce echipa mea fusese atacată într-un sat unde transportam răniți.

Dar ultima pagină era cea care ne-a făcut să tăcem.

Tatăl lui Radomir scrisese că unul dintre oamenii lui Viktor furnizase atacatorilor traseul ambulanței. Nu era o simplă donație. Era o încercare de a repara o vină pe care nu avusese curajul să o recunoască public.

— Tatăl meu a finanțat misiunea? am întrebat.

— A finanțat evacuarea ta, a spus Soroca. Și a început să-l investigheze pe Viktor după aceea.

Radomir a strâns maxilarul.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că nu știam ce înseamnă. Și pentru că oamenii ca tine nu primesc de obicei adevărul fără să-l transforme într-un război.

El a încuviințat încet.

— Ai avut dreptate să nu ai încredere în mine.

— Nu. Am avut motive să fiu prudentă.

În noaptea aceea, poliția a evacuat clinica. Viktor nu a mai fost găsit la fundație, dar echipa lui a încercat să ajungă la arhive. Maksim i-a oprit înainte să intre, iar înregistrarea de pe card a ajuns la procurori.

Viktor a sunat de încă șapte ori.

Prima dată l-a amenințat pe Soroca.

A doua oară a promis că va cumpăra toți martorii.

A treia oară i-a spus lui Radomir că poate recupera totul dacă Iulia semnează renunțarea.

Radomir nu a răspuns niciodată singur.

A lăsat poliția să înregistreze fiecare apel.

În dimineața următoare, Viktor a încercat să fugă din oraș cu un pașaport fals. A fost prins într-o gară de provincie, cu o valiză plină de acte și cu fotografia familiei Grițenko într-un buzunar interior.

Nu m-am bucurat când am aflat.

Am simțit doar că o ușă grea se închide în sfârșit.

La două zile după arestare, Radomir m-a dus într-o cameră de audiere. Pe masă se afla un aparat de redare.

— De ce sunt aici? am întrebat.

— Pentru că vreau să auzi ceva.

A apăsat un buton.

Vocea lui Viktor a umplut încăperea.

Dacă sora lui moare, el va reacționa exact cum avem nevoie.

Radomir a închis ochii.

Apoi s-a auzit propria lui voce, înregistrată cu luni înainte, într-o discuție cu Viktor.

— Dacă Iulia este amenințată, voi distruge pe oricine se apropie de ea.

Urma vocea lui Viktor, calmă și batjocoritoare:

— Asta aștept de la tine. Furia ta ne va îmbogăți pe amândoi.

Radomir a deschis ochii.

— Am spus asta.

— Da.

— Am crezut că îl ameninț ca să-l țin departe de ea.

— Dar el te-a înregistrat ca să te transforme în armă.

A privit aparatul de redare ca și cum ar fi fost un dușman.

— Nu mi-am auzit niciodată vocea așa.

— Așa sună când altcineva o folosește împotriva ta.

A rămas mult timp tăcut.

Apoi și-a scos ceasul de la mână și l-a așezat pe masă. Era un ceas scump, cu brățară neagră și cadran perfect.

— Tatiana, oamenii s-au temut de mine atât de mult, încât am început să cred că frica este singurul lucru pe care îl pot oferi.

— Nu este.

— De unde știi?

— Pentru că, în fața gloanțelor, ai ales să-ți protejezi sora. Iar după aceea ai ales să nu ucizi omul care te-a provocat.

— Încă nu știu dacă pot fi altfel.

— Nu trebuie să știi astăzi.

Am ieșit împreună din cameră.

În apartamentul lui Radomir, Iulia își strângea lucrurile. Avea o cameră mare, cu pereți acoperiți de fotografii vechi. Pe birou se afla un portret al ei și al fratelui ei, făcut înainte ca tatăl lor să moară.

Iulia a pus fotografia într-o cutie.

— Plec din casa asta, a spus ea.

— Unde vei merge? a întrebat Radomir.

— În locul în care pot să dorm fără să aud arme.

El a vrut să răspundă, dar s-a oprit.

— Ai dreptate.

Când am intrat în camera lui Radomir, am văzut ce nu observasem în seara atacului: pereții erau goi. Nu avea trofee, fotografii sau obiecte personale. Doar un scaun greu, un dulap și un pat făcut impecabil.

Pe noptieră rămăsese fotografia familiei. Iulia o luase pe a ei. Radomir o lăsase pe a lui.

— De ce nu o iei? am întrebat.

— Pentru că nu mai vreau să păstrez o familie care exista doar în poze.

— Poți păstra oamenii, nu fotografia.

A întins mâna și a luat-o.

Trei luni mai târziu, fundația nu mai aparținea clanului Grițenko. Iulia a devenit directoare, iar banii au fost mutați către spitale pentru veterani și copii răniți.

Radomir a vândut cluburile care ascundeau afacerile familiei și a deschis o firmă de transport medical. Nu a devenit brusc un om blând. Încă vorbea puțin. Încă verifica de două ori ușile.

Dar nu mai purta oameni înarmați după el.

Eu m-am mutat într-un apartament mic de lângă râu și am început să lucrez la centrul de recuperare al fundației. Diminețile miroseau a pâine prăjită și antiseptic. Seara, îmi puneam ceasul cu cadranul crem lângă cană și ascultam orașul fără să caut imediat ieșirea.

Într-o duminică, Iulia a venit cu fiica ei, Mara. Copila mi-a întins un desen.

Eram eu, cu o geantă medicală, lângă un bărbat foarte înalt. Între noi desenase o casă cu ferestre galbene.

— Asta suntem noi? am întrebat.

— Nu, a spus Mara. Asta este locul unde oamenii nu mai trebuie să se teamă.

Radomir stătea lângă fereastră. Pentru prima dată, a zâmbit fără să-și ascundă zâmbetul.

— Copiii văd tot, a spus el.

— Copiii nu pierd timpul prefăcându-se.

A venit prima zăpadă în noiembrie.

În curtea centrului, Mara a făcut un om de zăpadă cu un fular galben. Radomir i-a ridicat corpul de zăpadă, iar ea i-a poruncit să nu-l lase să cadă.

— Știi că nu trebuie să asculți fiecare ordin, i-am spus.

— De la ea, da, a răspuns el.

O săptămână mai târziu, am primit un mesaj de la Viktor, trimis din arest prin avocat.

Îmi cerea să depun mărturie că tatăl lui Radomir îl provocase și că el doar încercase să se apere. La final scria că, dacă îl ajut, îmi va spune cine ordonase atacul asupra echipei mele.

Am dus mesajul la procuror.

Apoi i-am răspuns cu un singur rând.

Nu mai sunt persoana pe care o poți salva cu un secret.

Nu am mai deschis telefonul după aceea.

În seara aceea, Radomir m-a găsit la centrul de recuperare. Avea în mână fotografia familiei, acum într-o ramă simplă.

— Am găsit un loc pentru ea, a spus.

— Unde?

— În sala de așteptare. Ca să vadă toți pentru ce muncim.

Am privit fotografia, apoi ceasul meu cu sticla crăpată. Îl purtasem prin război, prin frică și prin noaptea în care îl întâlnisem pe cel mai periculos bărbat din oraș.

Radomir mi-a întins mâna.

De data aceasta, nu pentru că îl durea.

Nu pentru că trebuia să-l țin în picioare.

Am luat-o fiindcă am vrut.

El a privit ceasul de la încheietura mea.

— Încă funcționează?

— Uneori întârzie.

— Ca mine.

— Tu ai întârziat la propria viață.

A zâmbit.

Afară, zăpada acoperea urmele pașilor. Înăuntru, ceasul meu crăpat a ticăit încă o dată.

De data aceasta, nu număra timpul până la următorul pericol.

Număra începutul.