PARTEA 4 — Mama mi-a distrus toate hainele înaintea nunții fratelui meu, dar când am coborât cu soțul meu, zâmbetul ei a dispărut

PARTEA 4

Am rămas cu telefonul lipit de ureche, incapabilă să respir.

În sufragerie, mama încă își freca încheietura, Luca plângea lângă scară, iar polițistul fotografia fiecare pagină din dosar.

— Elena? a repetat asistenta. Mă auziți?

— Da. Vin acum.

Am închis.

Alexandru s-a apropiat de mine.

— Ce s-a întâmplat?

Mi-am ridicat privirea spre el.

— Au spus că au identificat tatăl meu biologic.

Fața lui s-a schimbat.

— Credeam că tatăl tău este aici.

— Și eu.

Doina a făcut un pas înainte.

— Ce înseamnă asta?

— Nu știu încă.

— Nu pleca! a strigat ea. Nu poți să ne distrugi viața și apoi să fugi.

Am privit spre hainele mele sfâșiate, încă împrăștiate în camera de oaspeți.

— Viața voastră nu am distrus-o eu.

Polițistul i-a cerut mamei să se așeze. Ea a refuzat.

— Avocatul meu va rezolva totul.

— Avocatul dumneavoastră nu a răspuns la telefon, a spus avocata lui Alexandru. Și, din informațiile mele, tocmai a trimis o notificare prin care renunță să vă reprezinte.

Mama a clipit.

— Nu are voie.

— Are voie să nu apere o persoană când află că documentele depuse au fost falsificate.

Luca și-a acoperit fața cu ambele mâini.

— Nunta mea s-a terminat înainte să înceapă.

Nu i-am răspuns.

Când am ieșit cu Alexandru, aerul rece al serii mi-a lovit obrajii. Pe alee, pantoful meu a călcat peste o bucată din rochia bleumarin. Am ridicat-o și am băgat-o în geantă fără să știu de ce.

La clinică, asistenta ne-a condus într-un cabinet mic, cu pereți albi și miros de dezinfectant. Medicul, o femeie cu ochelari rotunzi, ținea un dosar subțire în mâini.

— Testul prenatal arată că bebelușul este sănătos, mi-a spus ea. Dar analiza genetică de comparație a indicat că bărbatul pe care îl considerați tată nu este tatăl dumneavoastră biologic.

Am simțit cum podeaua se îndepărtează.

— Cum ați identificat persoana adevărată?

Medicul a deschis dosarul.

— Printr-o potrivire genetică dintr-o bază de date autorizată. Tatăl biologic este Victor Hale.

Alexandru a încremenit.

— Victor Hale?

Medicul a dat din cap.

— Tatăl tău?

Am întors capul spre el.

— Nu poate fi.

Alexandru a luat dosarul, dar mâna îi tremura.

— Tatăl meu a murit acum doisprezece ani.

— Analiza nu se înșală, a spus medicul. Iar înregistrările arată că Victor Hale a avut o relație cu mama Elenei înainte ca ea să se căsătorească.

În mintea mea au apărut fragmente pe care nu le înțelesesem niciodată: fotografii lipsă din albumele copilăriei, tăcerile mamei când întrebam de ce aveam ochii diferiți de ai tuturor, și o fotografie ruptă pe care o găsisem la șaptesprezece ani într-un sertar încuiat.

— De ce ai făcut analiza? m-a întrebat Alexandru.

Am coborât privirea.

— Pentru că am găsit o scrisoare după moartea bunicii. Era semnată de Victor. Spunea că, dacă voi afla vreodată adevărul, să caut în arhiva fundației Hale.

Telefonul lui Alexandru a început să sune.

Era directorul fundației.

— Domnule Hale, a spus el imediat, am găsit dosarul pe care tatăl dumneavoastră l-a ascuns. Este vorba despre un testament și despre o înregistrare datată cu o săptămână înainte de moartea lui.

Alexandru s-a uitat la mine.

— Ce spune înregistrarea?

Directorul a ezitat.

— Spune că doamna Doina a amenințat că va dispărea cu fiica lui dacă nu îi plătește tăcerea. Și mai spune că Elena era singurul lui moștenitor legal.

Am simțit cum medalionul din buzunar se încălzește sub degete.

— Unde este dosarul?

— La fundație. Dar cineva a încercat să intre în arhivă acum zece minute. Iar persoana a folosit cheia dumneavoastră, domnule Hale…

Alexandru a închis telefonul și s-a ridicat.

În acea clipă am înțeles că furtul mamei fusese doar începutul.

Cineva încerca să șteargă ultima dovadă înainte să ajungem la ea.

Și nu știam încă dacă omul care o ținea era de partea noastră sau ne aștepta în întuneric.

Am plecat spre fundație cu farurile mașinii tăind noaptea. Alexandru conducea repede, fără să spună nimic. Eu țineam în palmă medalionul de alamă, iar în geantă aveam bucata ruptă din rochia distrusă.

La poarta fundației, toate luminile erau stinse.

Apoi, din clădire, s-a auzit o singură bubuitură.

Alexandru a oprit motorul.

— Rămâi în mașină.

— Nu.

— Elena, te rog.

— Am fugit destul de adevăr.

Am coborât împreună. Ușa arhivei era întredeschisă, iar pe podea se vedea o dâră subțire de apă, ca și cum cineva intrase pe ploaie.

Din întuneric, un bărbat a rostit:

— Dacă intrați, nu veți mai putea pretinde că sunteți o familie…

Alexandru mi-a prins mâna.

Iar eu am recunoscut vocea.