PARTEA 4 — Mi-au spus că voi fi mereu ultima, apoi mi-au cerut bani pentru spital — dar când am răspuns, tata a amuțit

PARTEA 4

— Elena, persoana din filmare este Rahela. Și tocmai a fugit din spital…

Am rămas sub poarta secției, cu ploaia rece curgându-mi pe frunte. Broșa în formă de busolă îmi apăsa clavicula prin eșarfa vișinie.

— A fugit unde?

— Nu știm încă. Poliția o caută.

— Dar Andrei?

— Este păzit. A cerut să vorbească doar cu tine.

Am închis ochii pentru o clipă. Cu câteva ore înainte, Rahela mă acuzase că o abandonez. Acum dispăruse cu banii luați folosind chipul și numele meu.

Am sunat-o.

Telefonul ei era închis.

Am sunat-o pe mama.

A răspuns după al șaptelea apel.

— Unde este Rahela?

— Nu știu.

— Dacă știi ceva, spune-mi acum.

— A plecat cu mașina lui Andrei.

— Și banii?

Mama a început să plângă.

— Elena, te rog, nu o da pe mâna poliției. Este copilul meu.

— Și eu ce am fost?

Nu mi-a răspuns.

Avocatul m-a așteptat la bancă în dimineața următoare. Pe masa lui se aflau copiile actelor, rapoartele de acces și o fotografie imprimată din înregistrarea video.

În imagine, Rahela purta o haină veche de-a mea, pe care o uitase la părinți, și își prinsese la gât o broșă de jucărie. De la distanță, camera o confundase cu mine. Dar la apropiere se vedea clar: pe mâna ei era brățara metalică pe care Andrei i-o dăruise de Crăciun.

— Asta nu este suficient pentru bancă, am spus.

— Mai avem ceva.

A apăsat pe un buton al reportofonului.

Vocea tatei a umplut încăperea.

— Dacă Elena refuză, trecem cererea pe numele ei și o lăsăm să creadă că este singura variantă.

Apoi vocea mamei:

— Nu va refuza când va afla că Andrei poate muri.

Am auzit acele cuvinte și mi s-au înmuiat genunchii. Nu pentru că erau noi. Ci pentru că le recunoșteam. Erau exact felul în care mă împinseseră mereu să salvez pe toată lumea.

La prânz, poliția a găsit-o pe Rahela într-o gară de la marginea orașului. Avea banii într-o geantă de pânză și bilet pentru un tren spre litoral. Când m-a văzut în sala de audieri, a început să plângă.

— Nu voiam să-ți fac rău.

— Dar ai făcut-o.

— Andrei avea datorii. Cămătarii îl amenințau. Mama a spus că, dacă luăm banii doar pentru câteva zile, îi punem înapoi.

— Și de ce ai fugit?

Rahela a privit podeaua.

— Pentru că Andrei mi-a spus să fug înainte să vorbească el.

În aceeași seară, medicul a confirmat că Andrei se recupera și că operația nu fusese motivul pentru care ceruseră banii. Urgența fusese reală, dar suma fusese umflată intenționat. Restul banilor trebuia să acopere datoriile lui ascunse.

Mama și tata au fost chemați la secție. Rahela a returnat doar o parte din sumă. Când avocatul le-a spus că falsificarea, folosirea identității și tentativa de fraudă nu puteau fi retrase printr-o simplă scuză, mama a început să tremure.

Tata m-a privit prin geamul ușii.

— Suntem familia ta.

— Ați fost familia mea. Nu mai sunteți proprietarii vieții mele.

Credeam că cel mai greu moment trecuse.

Apoi, la ora douăzeci și trei și patruzeci, telefonul meu a sunat din nou. Nu era poliția, nici avocatul.

Era spitalul.

— Doamnă Popescu, avem o problemă, a spus asistenta. Andrei a dispărut din salon, iar în fișa lui medicală tocmai a fost introdusă o nouă declarație semnată de dumneavoastră…

Am simțit cum broșa de la gât se desprinde și cade pe podea.

De data aceasta, nu mai era vorba doar despre bani. Cineva încerca să mă transforme în vinovată pentru tot ce urma…