PARTEA 4 — Fosta colegă mi-a cerut ajutor pentru fiica ei, dar când am rostit un singur nume, zâmbetul Larisei a dispărut

PARTEA 4

…Vocea Larisei, mai tânără și mai ascuțită, s-a auzit din casetofon.

— Dacă nu ne dai tema, Anca, mâine spunem tuturor că ai furat-o.

A urmat râsul fetelor.

Apoi vocea mea, slabă și nesigură:

— Lăsați-o în pace.

O pauză.

— Tu să taci, Nichita. Sau ești și tu ca ea?

Înregistrarea continua cu zgomotul unor scaune mișcate și cu vocea profesoarei intrând în clasă. Nu fusese o scenă spectaculoasă. Nu se auzeau lovituri sau țipete. Doar acea cruzime măruntă, repetată zi de zi, care îi face victimei să creadă că lumea întreagă a decis să nu o apere.

Larisa a rămas nemișcată.

— De unde ai avut asta? a întrebat ea.

— Profesoara noastră a înregistrat ora pentru un proiect al școlii, a răspuns Anca. Mi-a dat caseta anul trecut, după ce a găsit-o într-un dulap. Eu nu am vrut să o ascult.

— Atunci de ce ai făcut-o acum?

— Pentru că astăzi, când ai intrat în cabinet, ai spus că trecutul nu interesează pe nimeni. Dar trecutul explică uneori de ce oamenii ajung să aleagă frica în locul adevărului.

Telefonul Larisei a început să sune din nou.

Cătălin.

A sunat de cinci ori. La al șaselea apel, Larisa a răspuns.

— Nu te mai întorci acasă, a spus el fără salut. Avocatul meu se ocupă de separarea bunurilor.

— Arina este internată.

— Am spus că nu mă interesează.

Larisa a închis ochii.

— Este fiica ta.

— Este responsabilitatea ta. Tu ai insistat să o duci la medic.

Anca i-a făcut semn să pună telefonul pe difuzor. Larisa a ezitat, apoi a apăsat butonul.

— Repetă, Cătălin, a spus Anca.

— Cine e acolo?

— Doctorița care a văzut raportul original.

— Nu ai dreptul să-mi înregistrezi conversațiile.

— Nu trebuie să te înregistrez eu. Ai vorbit singur, iar telefonul este pe difuzor în fața a trei martori.

La celălalt capăt s-a auzit o înjurătură.

Apoi Cătălin a rostit exact ceea ce avea să-l urmărească mai târziu:

— Dacă trebuie să aleg între copil și laborator, aleg laboratorul. Un copil se poate face altul. O finanțare nu.

Arina a auzit.

Nu a plâns. Doar și-a desprins încet mâna de mâna mamei.

Cătălin a închis apelul.

În aceeași după-amiază, comisia medicală a trimis inspectorii la laborator. Avocatul care îl reprezentase pe Cătălin de ani întregi a refuzat să mai lucreze pentru el după ce a văzut copiile rapoartelor.

— Nu pot apăra un om care îmi ascunde probele, a spus el. Nu împotriva acestor documente.

Cătălin a încercat să recupereze serverele, să sune la clinică, să-i convingă pe angajați că totul este o neînțelegere. A promis bani. A amenințat. A trimis mesaje lungi Larisei, în care se declara victimă.

Dar de data aceasta nimeni nu mai tăcea.

O asistentă a predat fișierele originale. Un tehnician a confirmat că datele fuseseră modificate. Iar înregistrarea a ajuns la anchetatori împreună cu raportul Arinei.

Două zile mai târziu, Cătălin a fost chemat la audieri. Nu am fost acolo. Anca mi-a spus că nu este nevoie să privesc fiecare consecință pentru ca ea să existe.

— Dar Larisa? am întrebat.

— Va trebui să răspundă pentru ce știa și pentru ce a ascuns. Nu pentru păcatele din adolescență, ci pentru alegerile de acum.

Arina a stat internată trei săptămâni. Tratamentul a început greu. A avut febră, nopți fără somn și zile în care nu voia să vorbească. Anca a trecut pe la ea în fiecare dimineață.

Într-o joi, am intrat în salon și am găsit-o pe Arina desenând. Pe foaie era un copac cu rădăcini foarte lungi.

— Ce desenezi? am întrebat.

— Un loc în care oamenii nu trebuie să semene cu părinții lor.

M-am așezat lângă pat.

— E un loc bun.

— Doctorița Anca mi-a spus că pot să aleg ce fel de om voi fi.

— Are dreptate.

— Mama vine mâine la tribunal?

— Nu știu.

— Ea spune că totul s-a terminat.

— Unele lucruri se termină. Altele abia încep.

După externarea Arinei, Larisa s-a mutat într-un apartament mic, aproape de spital. Casa pe care o împărțise cu Cătălin a fost pusă sub sechestru, iar mașina a dispărut din parcarea clădirii. Nu m-am bucurat când am aflat. Era doar liniștea rece a unor lucruri care trebuiau să se întâmple.

Într-o seară, Larisa m-a sunat.

— Nichita, trebuie să vorbim.

Stăteam în bucătărie, iar Svetlana împăturea prosoape. Pe masă se afla sacoșa cu fermoarul roșu, aceeași cu care plecasem la cumpărături în ziua când o întâlnisem.

— Despre ce?

— Despre Anca. Despre școală. Despre tot.

— Nu eu sunt omul cu care trebuie să vorbești.

— Ea nu vrea să mă vadă.

— Poate că, pentru prima dată, trebuie să accepți asta.

Larisa a plâns în telefon.

— Am fost rea.

— Da.

A urmat o tăcere lungă.

— Nu poți să-mi spui măcar că regretul meu contează?

— Contează pentru tine. Dar nu poate șterge ce ai făcut și nici nu-i poate cere Ancăi să te liniștească.

— Arina spune că tu ai ajutat-o.

— Anca a ajutat-o. Eu doar am avut curajul să nu mai tac.

— Și tu? Tu ai fost în clasă. Ai auzit.

Mi-am strâns degetele pe marginea mesei.

— Știu.

— De ce n-ai spus nimic atunci?

Am privit fermoarul roșu al sacoșei. Era zgâriat într-un loc, dar încă funcționa.

— Pentru că eram copil și mi-a fost frică. Dar asta nu este o scuză pentru douăzeci de ani de tăcere.

Larisa nu a mai spus nimic.

— Îmi pare rău, Nichita.

— Și mie.

Am închis telefonul fără furie.

Lunile au trecut.

Anca a devenit coordonatoarea unui program gratuit pentru copii cu boli imunitare. Nu vorbea despre Larisa și nu povestea nimănui ce făcuse pentru Arina. Când jurnaliștii au întrebat-o despre anchetă, a răspuns simplu:

— Un copil nu trebuie să plătească pentru greșelile adulților.

Arina s-a întors la școală în toamnă. Purta aceeași eșarfă galbenă, deși devenise prea scurtă pentru ea. A început să deseneze în fiecare pauză și i-a trimis Ancăi primul ei desen: un copac cu frunze albastre și rădăcini care treceau dincolo de marginea foii.

Eu am început să merg la spital o dată pe lună, nu pentru Larisa, ci pentru a ajuta la transportul copiilor din sate. Svetlana râdea că, în sfârșit, îmi găsisem o activitate mai importantă decât cumpărăturile de sâmbătă.

— Să nu uiți pâinea, îmi spunea ea.

— Niciodată.

Într-o dimineață de decembrie, primul zăpadă s-a așezat pe balustrada spitalului. Arina stătea lângă fereastră și își lipea desenul de geam.

— Uite, Nichita, a spus ea. Copacul a crescut.

Am privit foaia. Rădăcinile erau acum mai scurte. Nu pentru că dispăruseră, ci pentru că desenul avea nevoie de loc pentru lumină.

La ieșire, am găsit un mesaj de la Larisa. Nu mai era o rugăminte și nici o acuzație. Scria doar: „Am început să merg la consiliere. Nu știu dacă voi putea repara ceva, dar voi încerca.”

Am răspuns după câteva minute:

„Îți doresc să reușești. Dar drumul acesta trebuie să-l faci fără să-mi ceri mie să te conduc.”

A fost ultimul nostru schimb de mesaje.

Seara, am pus telefonul deoparte și am pregătit lista pentru cumpărături. Svetlana adăugase sosul pe care nu-l găsisem niciodată singur. Am zâmbit, mi-am luat geaca și am apucat sacoșa cu fermoarul roșu.

În urmă cu câteva luni, credeam că era doar o sacoșă veche.

Acum știam că unele lucruri nu se rup atunci când sunt zgâriate. Doar ne amintesc că au trecut prin foc.

Am închis ușa.

De data aceasta, nu mai tăceam.