Cinci lupi m-au înconjurat pe munte când aveam piciorul rupt, iar bărbatul ascuns printre brazi a încetat brusc să zâmbească.
Era aproape de amiază, pe versantul nordic al muntelui, când am alunecat pe o placă de gheață și m-am izbit cu umărul de o stâncă. Piciorul drept s-a răsucit sub mine, iar durerea mi-a tăiat respirația. Când am încercat să mă ridic, glezna se umflase deja peste marginea bocancului.
Atunci i-am văzut.
Cinci lupi coborau încet printre brazi. Nu alergau și nu mârâiau. Se așezau în jurul meu cu o liniște înspăimântătoare, lăsând tot mai puțin spațiu între trupurile lor cenușii și stânca de care mă sprijineam.
— Marș, lângă mine, am șoptit.
Câinele meu alb s-a ridicat imediat. Blana îi era plină de zăpadă, iar pe zgarda neagră atârna medalionul rotund primit de la tatăl meu. Marș și-a așezat pieptul lat în fața piciorului meu rănit, ca și cum ar fi putut opri singur toată haita.
Mi-am băgat mâna în rucsac după trusa de prim ajutor. Degetele îmi tremurau atât de tare, încât am scăpat cutia. Un fir de sânge mi se uscase la tâmplă, iar mănușa stângă avea o cusătură desfăcută.
Lupul cel mai mare stătea în față. Ochii lui galbeni nu mă priveau pe mine, ci pe Marș. Era prea calm pentru un animal flămând. În spatele lui, patru lupi mai tineri se mișcau neliniștiți.
— Nu pleca, băiete, i-am spus câinelui. Rămâi cu mine.
Marș nu s-a întors. A scos un sunet jos, adânc, care mi-a înghețat sângele mai rău decât vântul.
Am găsit briceagul în zăpadă și l-am ridicat cu mâna dreaptă. În clipa aceea, lupul cel mare a făcut un pas. Marș s-a încordat, dar nu a sărit. Și-a coborât botul spre pământ, lângă o lespede acoperită de omăt.
Am ascultat.
La început n-am auzit nimic, doar vântul lovind crengile. Apoi, de sub piatră, s-a strecurat un scâncet subțire, frânt.
Nu era amenințare.
Era durere.
— Ce este acolo? am murmurat.
Un lup tânăr s-a apropiat din lateral. Marș l-a izbit cu umărul și l-a împins fără să-i muște gâtul. Apoi s-a întors în fața mea, cu buzele ridicate și cu o dungă de salivă albă pe bot.
M-am târât spre lespede. Zăpada mi-a intrat prin pantalon, iar durerea din gleznă a devenit atât de puternică, încât mi s-a întunecat vederea. Sub piatră am zărit un cablu ruginit și o lăbuță prinsă într-o buclă metalică.
Era un pui de lup. Cu cât se zbătea mai mult, cu atât metalul îi tăia blana și pielea.
Atunci am înțeles că haita nu venise după mine. Venise după el.
Am întins mâna spre cablu, iar lupul cel mare a coborât capul și a făcut încă un pas. Marș a mârâit. Eu am strâns briceagul în palmă, am privit colții din fața mea și am început să tai metalul, când întreaga haită s-a năpustit înainte…
PARTEA 2
Întreaga haită s-a năpustit înainte, iar zăpada a foșnit sub labele lor ca o ploaie de oase uscate. Am închis ochii o clipă, convins că totul se va termina înainte să apuc să strig.
— Marș, nu!
Câinele a lătrat scurt, poruncitor. Nu era un lătrat de atac. Era același sunet cu care mă oprea când mă apropiam prea mult de marginea unei prăpăstii. Spre uimirea mea, haita s-a oprit.
Lupul cel mare se afla la numai câțiva pași de fața mea. Îi vedeam aburul ieșind dintre colți și o cicatrice albă traversându-i urechea dreaptă.
— Dă-mi un minut, am spus. Doar un minut.
Nu știam dacă vorbeam cu el sau cu frica mea.
M-am întins spre bucla metalică și am strecurat lama sub cablu. Fierul era rece și alunecos. De fiecare dată când apăsam, briceagul se desprindea și îmi zgâria degetele. Puiul gemea, iar femela se agita în spatele conducătorului, cu coada lipită de picioare.
Marș stătea nemișcat. Sub blana albă i se mișcau mușchii umerilor. Dacă unul dintre lupi ar fi sărit, câinele s-ar fi aruncat fără să se gândească. Mi-am imaginat sângele lui pe zăpadă și am simțit o vină grea apăsându-mi pieptul.
— Liniște, băiete, am șoptit. Te rog, mai rezistă.
În jurul nostru, la ora două după-amiaza, muntele devenise un loc fără timp. O singură ramură de brad se legăna deasupra mea, iar pe ea atârna o fâșie albastră de material. Am observat-o, dar nu am avut puterea să mă întreb de unde venise.
Am apăsat din nou. Metalul a trosnit.
Un lup tânăr a țâșnit din lateral. Marș l-a întâmpinat cu pieptul. Colții au clipit la câțiva centimetri de urechea lui, iar o bucată din blana albă s-a desprins și a căzut pe zăpadă. Câinele nu l-a urmărit. S-a întors imediat în fața mea.
— Încă puțin, i-am spus, cu vocea frântă.
Bucla s-a rupt.
Puiul și-a tras lăbuța, a ieșit de sub piatră și s-a prăbușit lângă mâna mea. Am vrut să-l ridic, dar lupul cel mare a sărit înainte. Marș s-a aruncat între noi, iar cele două trupuri s-au izbit cu un zgomot surd.
— Marș, înapoi!
Pe gâtul lui alb a apărut o dungă roșie. Câinele a făcut un pas înapoi, ascultând. Lupul s-a oprit și a adulmecat puiul, apoi l-a împins cu botul spre un trunchi căzut. Femela l-a prins de ceafă și l-a dus către pădure. Ceilalți au urmat-o.
Lupul cel mare a rămas. M-a privit pe mine, apoi pe Marș, de parcă încerca să hotărască dacă eram dușmani sau martori.
La ora două și unsprezece minute, telefonul meu cu butoane a vibrat în buzunar. O singură liniuță de semnal. Am trimis salvatorilor locul în care mă aflam. Răspunsul a venit aproape imediat.
„Vedem urme de om. Nu suntem singurii care urcă spre tine.”
Am ridicat ochii către pădure. Printre brazi, la mare distanță, o creangă s-a mișcat fără să bată vântul. Apoi am auzit un trosnet de zăpadă și o voce omenească șoptind:
— Câinele încă trăiește?…
cta_
PARTEA 3
— Câinele încă trăiește?…
Vocea venise dinspre partea de jos a versantului. Nu era vocea unui salvator. Era aspră, grăbită și prea aproape.
Marș s-a ridicat cu greu, iar sângele de pe gât i-a pătat zăpada. Am apucat medalionul de la zgarda lui și am șoptit:
— Nu lătra. Lasă-l să creadă că suntem singuri.
La ora două și paisprezece minute, printre brazi a apărut un bărbat cu o geacă verde închis. Ținea un rucsac mare și o foarfecă de tăiat metalul. Pe mâneca ruptă lipsea o fâșie albastră exact de forma celei prinse în creangă.
— Te-ai rănit? a întrebat el, prefăcându-se îngrijorat.
— Cine ești?
— Un om care cunoaște muntele. Pot să te ajut.
Marș a mârâit. Bărbatul s-a oprit, iar zâmbetul i-a dispărut pentru o clipă. Atunci am observat bocancii lui grei. Tălpile lăsaseră aceleași urme adânci pe care le văzusem lângă cablu.
— Nu te apropia, am spus.
— Dacă nu te ridici, îngheți aici.
— Și dacă mă ridic, ce faci cu rucsacul acela?
Fața lui s-a înăsprit. A privit spre bucla desfăcută și spre locul unde dispăruse puiul.
— Nu ai văzut nimic. Ai căzut singur.
— Am văzut capcanele.
— Nu știi despre ce vorbești.
— Atunci de ce ai aceeași bucată albastră lipsă din geacă?
Pentru prima dată, bărbatul a privit în jos. Mâna i s-a dus spre buzunar, unde se vedea marginea unui cuțit. Mi-am simțit inima lovind coastele, dar am apăsat discret butonul telefonului. Mesajul către salvatori fusese trimis. Dacă semnalul revenea, ei puteau vedea locul exact.
— Ascultă, a spus el. Îmi dai telefonul și plec.
— Cu piciorul rupt?
— Nu mă obliga să te fac să taci.
În spatele lui, lupul cel mare a apărut între copaci. Nu mârâia. Doar privea. Bărbatul s-a întors, iar culoarea i-a fugit din obraji.
— Ce naiba…
Atunci s-au auzit fluierături deasupra noastră.
— Salvamontul! a strigat cineva.
Bărbatul a făcut un pas spre rucsac, dar Marș i-a tăiat calea. În aceeași clipă, doi salvatori și un pădurar au coborât pe versant. Unul purta o cameră mică prinsă de cască și înregistra totul.
— Lăsați obiectul jos! a poruncit pădurarul.
Bărbatul a fugit trei metri, apoi s-a împiedicat de o sârmă ascunsă sub zăpadă. Rucsacul s-a deschis, iar din el au căzut trei bucle metalice, mănuși și bucăți de blană.
La postul forestier, o oră mai târziu, au găsit încă două capcane în vale. Bărbatul se numea Doru Iancu, fost paznic de vânătoare. Le instala ilegal și vindea pieile. Se întorsese să-și recupereze uneltele, apoi mă văzuse și încercase să-mi ia telefonul.
A fost reținut în aceeași seară. Înregistrarea salvatorului, urmele bocancilor și fibrele albastre au închis orice cale de scăpare. Toate capcanele au fost scoase din munte.
Primăvara, pădurarul mi-a spus că puiul supraviețuise. Mergea șchiop, dar mergea. Marș a primit câteva copci și două săptămâni de odihnă, pe care le-a suportat privind cu dispreț gulerul de protecție.
— Nu ai învins cinci lupi, i-am spus într-o seară, lângă sobă. Ai ales să nu transformi frica în ură.
El și-a pus botul pe genunchiul meu, iar medalionul tatălui meu a atins podeaua cu un clinchet.
De atunci, când Marș se oprește pe o potecă și privește spre pădure, mă uit în aceeași direcție. Pentru că uneori drumul spre casă începe exact acolo unde toate ființele din jurul tău te cred pierdut.













