Mi s-a spus că am trădat imperiul Romano, dar când am refuzat să fug, mâna lui Alessandro a început să tremure

În clipa în care am refuzat să mă ascund, Alessandro Romano a înțeles că femeia pe care încercase s-o protejeze nu mai putea fi controlată.

Stăteam între el și cei doi bărbați ieșiți din liftul particular, cu degetele încă pe tastatura calculatorului. În biroul de la etajul patruzeci și doi, ceasul arăta 19:17, iar luminile orașului se aprindeau una câte una dincolo de geamurile întunecate.

Leo Santoro își ținea mâna sub haină.

— Nu plec nicăieri, am spus.

— Sadie, nu este o negociere, a răspuns Alessandro.

— Ba este. Pentru prima dată în doi ani, este.

Pe biroul meu, cutia roz de prăjituri stătea încă desfăcută. Liam o lăsase acolo cu o oră înainte, zâmbind ca un coleg amabil. Acum, lângă tastatură, dispozitivul argintiu ieșit din mufa calculatorului strălucea ca o lamă mică. Mi-am amintit cum îl atinsese cu două degete, prefăcându-se că își caută telefonul.

Alessandro făcu un pas spre mine.

— Ai spus că transferurile încă se mișcă. Unde ajung?

— Încerc să aflu.

— Și dacă Moretti a lăsat o bombă informatică în sistem?

— Atunci să mă lași să o găsesc înainte să-ți arunc oamenii în aer conturile.

Leo își ridică sprânceana.

— Vorbești de parcă ai putea opri asta.

— Pot să-ți spun cine a intrat, la ce minut și prin ce ușă digitală. Dar dacă îmi iei calculatorul, veți rămâne cu o femeie vinovată și cu șase transferuri care vor dispărea în aceeași secundă.

În stomac simțeam un nod rece. Nu eram curajoasă. Eram furioasă. Diferența mă ținea în picioare.

Alessandro se uită la dispozitiv, apoi la mine.

— Toată lumea afară.

— Alessandro… începu Leo.

— Am spus afară.

Cei doi oameni ieșiră fără să-și ia ochii de la mine. Ușa grea se închise, iar liniștea de după ea a fost mai amenințătoare decât armele ascunse sub haine.

— Ai două minute, spuse el.

— Nu-mi dai două minute. Îmi dai acces.

— Ai deja acces.

— Nu la tot.

Mi-am ridicat privirea spre el. Cămașa lui albă avea o pată subțire de cerneală neagră pe manșetă, aceeași cerneală care îi murdărise palma când își zdrobise stiloul cu puțin timp înainte. Pentru prima dată, omul care făcea să tremure întreaga clădire părea nesigur.

A deschis un sertar și a scos o cartelă neagră.

— Aceasta deschide arhiva financiară.

— Și dacă refuz să te ajut?

— Atunci vei fi arestată înainte să ieși din clădire.

Cuvintele lui au căzut între noi ca o ușă trântită.

— Mă ameninți?

— Îți spun cât de repede se va răspândi povestea.

— Povestea în care secretara grasă fură milioane și fuge?

Chipul lui s-a întunecat.

— Nu am spus asta.

— Dar ai lăsat destui oameni să creadă exact asta.

Mi-am întins mâna spre cartelă. Nu pentru el. Pentru mine. Pentru viața pe care încercam să n-o pierd din cauza unui bărbat care îmi urmărise fiecare pas și numea asta grijă.

Am introdus codul.

Ecranul s-a umplut cu directoare ascunse. Unul dintre ele purta data angajării mele. Altul conținea copii ale contractului meu de muncă, fotografii de la blocul meu și rapoarte despre traseele pe care le făceam în fiecare dimineață.

Mi s-a tăiat respirația.

— Asta nu este protecție, Alessandro.

— Știu.

— Cine a aprobat-o?

El nu a răspuns.

În acel moment, telefonul lui a vibrat pe birou. S-a uitat la ecran și a devenit palid.

— Ce s-a întâmplat?

Alessandro a apăsat pe difuzor.

O voce tremurată a umplut încăperea:

— Șefule, poliția federală a blocat toate conturile companiei. Au primit o înregistrare în care doamna Miller recunoaște transferurile…

Alessandro s-a întors spre mine.

— Ce înregistrare?

Vocea continuă:

— Și au un ordin de percheziție pentru biroul ei. Sunt la etajul patruzeci și doi.

În aceeași clipă, liftul particular a început să urce din nou, iar pe ecranul calculatorului meu a apărut o fereastră care cerea parola principală. Alessandro s-a apropiat de tastatură, în timp ce eu am observat că înregistrarea fusese creată cu două zile înainte de venirea lui Liam.

Apoi, pe ușa de sticlă, s-a auzit prima lovitură…

PARTEA 2

A doua lovitură a făcut să vibreze geamul ușii, iar eu am simțit cum mi se răcește pielea de pe brațe.

— Deschideți! Poliția federală!

Alessandro a întors capul spre mine.

— Nu spune nimic fără avocat.

— Nu-mi spune ce să fac.

— Sadie, în clipa asta, orice cuvânt poate fi folosit împotriva ta.

— Atunci asigură-te că ceea ce găsesc este adevărul.

Am introdus parola de administrare. Fereastra a dispărut, iar arhiva ascunsă s-a deschis. Înregistrarea audio era acolo, etichetată cu numele meu. Am apăsat redarea.

Vocea mea s-a auzit din difuzoare.

— Eu am aprobat transferurile. Nimeni nu va bănui, fiindcă toate trec prin contul meu.

Mi s-a strâns pieptul.

Nu era vocea mea. Era aproape. Prea aproape. Cineva copiase felul în care îmi pronunțam vocalele și pauzele dintre cuvinte. Dar ultima silabă era tăiată brusc, ca și cum cel care o crease se grăbise.

— Este făcută artificial, am spus.

— Cum dovedești asta? întrebă Alessandro.

— Prin zgomotul de fond.

Am mărit spectrul înregistrării. În spatele vocii se auzea un bâzâit regulat.

— Ventilatorul vechi din camera serverelor. A fost schimbat acum trei luni. Dar fișierul spune că l-am creat în urmă cu două zile.

Alessandro mă privi altfel.

— Poți demonstra?

— Pot demonstra că cineva a intrat în camera serverelor înainte ca dispozitivul să fie conectat.

Ușa se deschise cu forța. Trei agenți intrară, urmați de o femeie cu părul blond tuns scurt și o servietă bleumarin.

— Sunt agentul Mara Ionescu, spuse ea. Domnul Romano, mâinile la vedere. Doamna Miller, trebuie să veniți cu noi.

— Pe ce bază? am întrebat.

Agentul îmi întinse un document.

— Fraudă financiară, acces neautorizat și transferuri către conturi din afara țării.

Mi-am simțit genunchii moi, dar nu m-am mișcat.

— Ați verificat ora autentificării?

— Avem dovezi că ați fost la calculator.

— Da. Pentru că încercam să opresc transferurile.

— Asta veți explica la declarații.

Alessandro făcu un pas înainte.

— Ea nu pleacă fără avocat.

— Domnule Romano, dacă interveniți, ordinul se va extinde și asupra dumneavoastră.

Pentru o clipă, nimeni nu respiră.

Am privit monitorul. Transferurile se derulau încă. De fiecare dată când se încheia unul, sistemul crea altul, iar suma era împărțită în conturi mai mici. Cel care făcea asta voia să pară că eu încercam să șterg urmele.

— Agent Ionescu, am spus, dacă mă luați acum, în mai puțin de zece minute nu veți mai putea recupera nimic.

— De ce?

— Pentru că autorul folosește un temporizator. Nu fură doar banii. Își curăță accesul.

Leo apăru în prag cu fața încordată.

— Șefule, avem o problemă.

— Vorbește.

— Cineva a folosit certificatul digital al domnului Romano pentru a aproba transferul următor.

Alessandro rămase nemișcat.

— Este imposibil.

— Nu și dacă accesul tău a fost copiat, am spus.

Mara Ionescu îmi smulse privirea de pe ecran.

— Cine ar putea avea acel acces?

— Cineva care a lucrat la sistemul de plată și care știa că voi dați vina pe mine.

— Ai un nume?

— Nu încă.

Am deschis istoricul dispozitivului argintiu. Era ascuns sub o etichetă falsă și înregistrase fiecare apăsare de tastă de la biroul meu. Printre date apărea o comandă de la ora 16:42, trimisă dintr-o cameră care nu figura pe planul clădirii.

— Camera trezorierului, am spus.

Alessandro se încruntă.

— Nu există o cameră a trezorierului.

— Pentru angajați, nu.

Am mărit harta internă. Sub arhiva financiară apărea un nivel subteran, cu o singură intrare și un singur nume de utilizator.

Numele era al lui Adrian Vale, auditorul extern al companiei.

În acel moment, telefonul agentului Ionescu sună. Ea ascultă câteva secunde, apoi se uită la mine.

— Adrian Vale tocmai a cerut o întâlnire de urgență cu procurorul. Spune că are o mărturisire semnată de dumneavoastră.

Alessandro își încleștă maxilarul.

— Unde este?

— În camera subterană, am răspuns. Și dacă încă este acolo, nu vrea doar să te distrugă.

— Ce vrea?

Am privit lista de conturi. Ultimul transfer nu pleca spre o bancă străină, ci spre o societate care deținea contractele principale ale companiei Romano.

Mi-am simțit inima lovind coastele.

— Vrea să-ți ia compania înainte ca cineva să poată dovedi că a furat-o…

PARTEA 3

— Atunci mergem jos, spuse Alessandro.

Agentul Ionescu ridică documentul în fața lui.

— Nimeni nu pleacă până nu văd ce este în acea cameră.

— Dacă ați venit pentru adevăr, mergeți cu noi, am spus.

La 19:34, am coborât printr-un lift de serviciu care mirosea a metal umed și praf. Pereții vibrau ușor, iar lumina galbenă pâlpâia deasupra capetelor noastre. Alessandro stătea lângă mine, fără să mă atingă.

Pentru prima dată, distanța dintre noi nu părea un zid. Părea o promisiune că începuse să înțeleagă.

Ușa nivelului subteran s-a deschis cu un clic sec. Înăuntru, printre rafturi cu dosare și calculatoare vechi, Adrian Vale ne aștepta lângă o masă metalică. Avea la gât cravata desfăcută și în mână ținea un dosar cu coperta crem.

— Ați venit prea târziu, spuse el.

— Ai făcut o greșeală, am răspuns.

Adrian zâmbi.

— Tu ești greșeala lor, Sadie. O secretară care a crezut că poate înțelege finanțele unui imperiu.

— Nu înțeleg finanțele. Înțeleg oamenii care mint în jurul lor.

Mara Ionescu se apropie.

— Lăsați dosarul pe masă.

— Nu înainte să vă arăt ce conține.

Adrian scoase o înregistrare și o porni. Din difuzor se auzi vocea mea, clară, rece, rostind mărturisirea despre transferuri.

— Este falsă, am spus.

— Atunci de ce folosește exact ritmul tău? întrebă el.

— Pentru că ai stat luni întregi să-mi înregistrezi apelurile de la recepție. Dar ai uitat un lucru.

Am arătat spre difuzor.

— Când sunt speriată, îmi ating cerceii. În înregistrare nu se aude nimic. Nu există frecarea metalului de păr, deși microfonul era la mai puțin de un metru. Ai lipit cuvintele din fragmente diferite.

Agentul Ionescu luă dispozitivul argintiu de pe suportul protejat.

— Putem verifica originalul.

Adrian se întoarse spre Alessandro.

— Ea te-a trădat. Eu doar ți-am arătat ce era evident.

— Tu ai creat transferurile? întrebă Alessandro.

— Am protejat compania de un conducător orbit de obsesii. Ai pierdut milioane ținând această femeie lângă tine.

— Nu am pierdut nimic, spuse Alessandro.

— Ai pus-o în centrul sistemului. Ai lăsat-o să vadă tot.

Adrian scoase o a doua mapă.

— Ea a semnat cererea de acces. Ea a primit copiile. Ea a fost ultima persoană care a intrat în arhiva financiară.

— Pentru că tu mi-ai trimis cererea, am spus. Cu instrucțiunea de a verifica facturile.

Mi-am scos telefonul și am deschis mesajele arhivate. În urmă cu șase luni, Adrian îmi trimisese un fișier care părea o cerere tehnică. În interior, ascunsă în semnătura documentului, era comanda care îi oferea acces permanent la conturi.

— Ai folosit contul meu ca să intri în sistem, am spus. Dar nu ai prevăzut că păstrez toate versiunile documentelor.

Mara Ionescu privi ecranul.

— Semnătura digitală aparține lui Adrian Vale.

Zâmbetul lui dispăru.

Alessandro se apropie de masă.

— Și transferurile?

— Adrian le-a trimis către o societate deținută de el prin interpuși, am răspuns. Dacă prelua contractele Romano, putea muta toate rutele și lăsa compania fără active.

Leo intră în cameră cu o tabletă în mână.

— Am verificat societatea. Beneficiarul real este Vale.

Adrian privi în jur, ca și cum pereții l-ar fi trădat.

— Nu puteți dovedi că am fost eu.

Agentul Ionescu porni o altă înregistrare. Se auzi vocea lui Adrian, înregistrată în biroul meu cu două zile înainte.

— Când poliția o ia pe Sadie, Alessandro va semna orice ca s-o scoată. Iar când va afla, compania va fi deja a mea.

Fața lui Alessandro deveni albă.

Eu am închis ochii o secundă. Toate lunile de frică, toate privirile și toate îndoielile se strânseseră într-o singură liniște.

Mara Ionescu îi puse cătușele lui Adrian.

— Adrian Vale, sunteți arestat pentru fraudă, fals și acces ilegal la sisteme financiare.

Dar înainte să-l scoată, telefonul lui Alessandro sună.

El răspunse, ascultă, apoi își ridică privirea spre mine.

— Sadie, banca a descoperit cine a autorizat primul transfer. Nu Vale.

— Cine?

Alessandro îmi întinse telefonul.

Pe ecran apărea numele unui om pe care îl crezusem mort de doisprezece ani.

Tatăl meu…