PARTEA 4 — Mama mea a susținut că am căzut pe scări, dar când medicul a încuiat ușa, zâmbetul lui Edric a dispărut

PARTEA 4

— Cea mai periculoasă parte abia începe…

Alan a tăcut o clipă, iar în acea tăcere am auzit respirația lui grăbită.

— Faye, spune-i Elenei să verifice numele avocatului. Nu lucrează pentru mama voastră. Lucrează pentru compania lui Edric.

Elena i-a smuls dosarul din mâna bărbatului.

— Ieșiți din cameră.

— Nu aveți dreptul să mă tratați astfel.

— Iar dumneavoastră nu aveți dreptul să presați două victime internate în spital. Ieșiți.

Avocatul a privit către Edric, aflat pe hol, între doi polițiști. Pentru prima dată, Edric nu mai părea stăpânul încăperii. Avea cămașa desfăcută la gât și o pată de sudoare sub guler.

— Fă ceva, i-a cerut el avocatului.

— Nu pot face nimic până nu văd toate probele.

— Ai fost plătit ca să faci ce spun eu.

Avocatul a închis dosarul.

— Am fost plătit să vă apăr legal. Nu să mint pentru dumneavoastră.

Și a plecat.

În dimineața aceea, Edric a sunat de șapte ori la primărie, de patru ori la directorul spitalului și de două ori la banca unde credea că se află banii noștri. Nimeni nu-i mai răspundea.

La ora opt, poliția a obținut autorizația pentru locuință. Edric a încercat să coboare singur din mașina poliției, cu spatele drept și bărbia ridicată.

— Aceasta este o neînțelegere, a spus el.

— Atunci probele o vor lămuri, a răspuns Elena.

În sufragerie, tehnicienii au găsit telefonul, scândura desprinsă și o cutie metalică în spatele conductei. În cutie se aflau copii ale contractelor, extrase bancare și o listă scrisă de Edric cu datele la care ne lovise.

Nu notase faptele pentru că îi era rușine.

Le notase ca să nu repete aceeași pedeapsă prea des.

Când a fost adus înapoi în casă, Elena a pus înregistrarea să ruleze în sufragerie. Edric stătea lângă șemineul gol. Brenda era pe canapea, cu mâinile tremurând în poală.

Vocea lui s-a auzit din difuzoare.

— Când le voi controla semnăturile, fondul devine al meu.

Edric a ridicat privirea.

— Înregistrarea este ilegală.

— Ați recunoscut vocea? a întrebat Elena.

— Poate fi modificată.

Apoi s-a auzit vocea lui Chloe, plângând. S-a auzit lovitura. S-a auzit Brenda spunând să dăm televizorul mai tare.

Edric a făcut un pas către aparat.

— Opriți asta.

— Ați spus aceste cuvinte, a zis Elena.

— Nu.

— Le auziți chiar acum.

— Nu am spus asta!

Dar vocea lui din înregistrare a continuat, calmă și sigură.

— Faye tace prea mult. O să învețe.

Am stat în pragul sufrageriei, cu bandajul încă prins de tâmplă. Edric m-a văzut și a încremenit.

— Faye, ascultă-mă. Am fost stresat. Nu știam ce fac.

— Ba știai, am spus.

— Mama ta m-a provocat.

Brenda a întors capul către el.

— Eu?

— Taci!

Elena a apăsat butonul de oprire.

— Acum avem înregistrările, obiectele, fotografiile medicale și documentele financiare. Aveți dreptul să păstrați tăcerea.

Edric a început să râdă, dar râsul i s-a frânt înainte să se termine.

În aceeași zi, procurorul a emis ordin de protecție pentru mine și Chloe. Edric a fost reținut pentru agresiune, constrângere și fraudă. Brenda nu a fost arestată atunci. A fost dusă separat la audieri, unde a aflat că pasivitatea ei nu dispărea doar pentru că plângea.

Unchiul Alan a revenit trei zile mai târziu. A intrat în salon cu o geantă prăfuită și cu ochii roșii de nesomn.

— Îmi pare rău că am crezut că pot ține legătura de la distanță, a spus el.

Chloe l-a îmbrățișat prima.

Eu am rămas nemișcată o secundă, apoi m-am lipit de umărul lui.

— Tata a încercat să ne protejeze, am spus.

— Iar acum vă protejați voi una pe alta, mi-a răspuns el.

După externare, ne-am mutat într-un apartament mic, la etajul patru, într-un cartier unde nimeni nu ne cunoștea trecutul. Camera noastră avea două paturi, o fereastră către o brutărie și un calorifer care bătea în țevi în fiecare dimineață.

Prima noapte, m-am trezit la ora trei.

Am crezut că aud pași pe hol.

Chloe a aprins veioza.

— Sunt aici.

— Știu.

— Nu mai trebuie să stăm în liniște.

Am lăsat lumina aprinsă până dimineață.

În săptămânile următoare, am început să merg la consiliere. Chloe a reluat desenul. Eu m-am angajat câteva ore pe zi la biblioteca din cartier, unde miroseau a hârtie veche și mere coapte. Învățam să aleg singură ce uși deschid și pe care le las închise.

Fondul tatălui nostru a fost protejat de instanță. Banii nu ne-au cumpărat liniștea, dar ne-au oferit timpul necesar să o găsim. Acțiunile lui David au fost administrate de o persoană independentă, iar Edric nu a mai putut atinge niciun document.

Procesul a început după câteva luni. Nu am urmărit fiecare știre. Nu voiam ca viața mea să devină din nou despre el.

Am depus mărturie o singură dată.

În sala rece, Edric stătea la câțiva metri distanță. Purta un costum impecabil, dar mâinile îi tremurau.

— Spuneți ce vă amintiți, mi-a cerut avocatul.

Am privit către el.

— Îmi amintesc că alegea întotdeauna momentul. Asta înseamnă că nu era un accident.

Nu am ridicat vocea.

Nu a fost nevoie.

Chloe a depus mărturie după mine. A spus exact ce se întâmplase, fără să se scuze pentru niciun cuvânt.

Când înregistrarea a fost redată în sala de judecată, Edric a auzit pentru prima dată propria voce prin difuzoare, în fața unor oameni care nu se temeau de el.

— Când le voi controla semnăturile, fondul devine al meu.

A închis ochii.

— Opriți înregistrarea, a șoptit.

Judecătorul nu s-a uitat la el.

— Continuați.

Vocea lui a umplut sala.

— Faye tace prea mult. O să învețe.

Edric și-a coborât capul. Nu pentru că îi părea rău. Pentru că, în sfârșit, înțelegea că acele cuvinte îi aparțineau.

A fost condamnat la închisoare, iar Brenda a primit o pedeapsă separată pentru complicitate și neglijarea noastră. Nu am sărbătorit.

În ziua în care am primit cheile noului apartament, am intrat singură în camera veche din casa mamei. Pereții erau goi. Televizorul dispăruse. Scrumiera de ceramică era spartă într-un colț.

Pe podea, lângă calorifer, rămăsese doar scândura ridicată.

Am privit locul în care îmi ascunsesem telefonul și am scos din buzunar acul de păr. Aripa rândunicii era zgâriată, dar emailul roșu încă strălucea.

L-am pus pe pervaz.

Apoi am plecat.

Au trecut șase luni.

Într-o dimineață de noiembrie, Chloe a venit în bucătărie cu un desen. Erau două rândunele deasupra unei case galbene, iar sub ele scrisese: Aici nu ne mai găsește nimeni.

— Casa este prea galbenă, i-am spus.

— Atunci o vopsim împreună.

Am zâmbit.

— Bine.

Am băut ceaiul lângă fereastră. În stradă cădea primul zăpadă. Brutăria de jos deschisese ușa, iar aerul mirosea a pâine caldă.

Telefonul meu a vibrat.

Mesaj de la Brenda.

Îmi pare rău. Edric a distrus totul. Poate să ne vedem și să vorbim despre familie?

Am citit mesajul de două ori.

Chloe m-a privit.

— Ce vei face?

Am șters conversația.

— Nu mai sunt locul unde ceilalți vin să-și repare ruinele.

— Îi vei răspunde?

— Da.

Am scris un singur rând: Îți doresc să găsești ajutor, dar nu mă voi întoarce.

Apoi am blocat numărul.

Seara, am prins acul de păr pe perdeaua din camera noastră. Lumina felinarului se reflecta în emailul roșu, iar rândunica părea că se pregătește să zboare.

Chloe a stins veioza.

— Faye?

— Da?

— Suntem acasă.

Am privit mica pasăre strălucind în întuneric.

De data aceasta, chiar eram.