La două dimineața zăceam legat de pat, iar femeia care îmi șoptea la ureche mirosea exact ca soacra mea — atunci am înțeles că soția mea pregătise ceva mult mai rău decât o simplă glumă conjugală

La două dimineața zăceam legat de pat, cu ochii acoperiți, iar femeia care se plimba prin dormitor mirosea exact ca soacra mea.

Mă numesc Sergiu și, până în acea noapte, credeam că mariajul meu cu Olesea era unul liniștit. Locuiam într-un apartament mic de la marginea orașului, împreună cu mama ei, Marina Nikolaevna. Nu era mereu ușor, dar aveam ritualurile noastre: ceai după cină, radioul pornit în surdină și plăcintele umplute pe care soacra mea le făcea atât de bine, încât îi iertam chiar și observațiile despre farfuriile nespălate.

În seara aceea m-am întors de la serviciu cu o sacoșă de cumpărături. Olesea amesteca mâncarea pe aragaz și zâmbea, însă în privirea ei era ceva rece.

— Sergiu, am o idee, mi-a spus ea. Te leg la mâini și îți acopăr ochii.

— Ar trebui să-mi fie teamă?

— Doar dacă ai ceva de ascuns.

A râs, iar gropițele i-au apărut în obraji. Eu am râs împreună cu ea. Acum știu că atunci trebuia să mă ridic și să plec din bucătărie.

În dormitor mirosea a lavandă. Olesea mi-a legat încheieturile cu o curea veche din piele, de bara patului, apoi mi-a pus peste ochi o eșarfă de mătase primită cândva de la mama ei.

— Îți acopăr și gura, a spus ea. Mama se plânge iar că nu poate dormi din cauza noastră.

— Unde este?

— În camera ei. Nu te mai gândi atât.

Ușa s-a închis. I-am auzit pașii îndepărtându-se, apoi podeaua a scârțâit. Au trecut câteva minute. După aceea, pașii s-au întors, dar nu mai erau ai ei. Erau mai grei. Mai lenți.

Femeia s-a oprit lângă pat. I-am simțit respirația pe gât. Apoi m-a lovit mirosul unui parfum cu lemn de santal. Marina îl primise de la mine după o călătorie și îl folosea atât de rar, încât l-aș fi recunoscut într-o gară plină.

Inima mi-a izbit coastele.

N-am mișcat. Dacă era Olesea, încerca să mă sperie. Dacă era Marina, situația devenise atât de absurdă, încât mă îngrozea.

Femeia s-a aplecat peste mine și a șoptit ceva. Degetele ei au prins marginea eșarfei și au început să o tragă încet de pe ochii mei…

PARTEA 2

Eșarfa a căzut pe pătură, iar pentru câteva secunde am văzut doar o pată de lumină. Când ochii mi s-au obișnuit cu veioza de pe noptieră, am încremenit.

Deasupra mea stătea Olesea. Totuși, purta bluza mamei sale, iar pe cap avea o perucă deschisă la culoare, așezată strâmb. Semăna atât de bine cu Marina, încât mi s-a uscat gura. Își schimbase chiar și felul de a-și ține capul.

— Ei bine? a spus ea zâmbind. Tot nu ai țipat.

— Olesea, ai înnebunit?

— Încă nu știu. Mai întâi vreau să aflu cât de credincios este soțul meu.

A scos din buzunar o oglindă mică și mi-a apropiat-o de față. Atunci am observat inelul cu piatră verde de pe degetul ei. Era al mamei sale. Totul fusese pregătit cu o grijă care nu mai părea deloc amuzantă.

— Dezleagă-mă.

— Răspunde întâi. Cine a stat lângă patul tău?

— Tu.

— Nu ghici. Spune-mi ce ai crezut.

Am tăcut. Zâmbetul i-a dispărut încet de pe chip. Atunci mi-am amintit mesajul trimis cu două zile înainte unui coleg de serviciu. Scrisesem că soacra mea are o siluetă minunată și gătește mai bine decât Olesea. Fusese o glumă proastă, trimisă după o zi istovitoare. Dar Olesea o citise, probabil, de mai multe ori.

— Ai găsit conversația, am spus.

Fața ei s-a întărit.

— Am găsit-o. Și am citit-o de trei ori.

— A fost doar o glumă.

— Glumele arată ce gândesc oamenii când cred că nu îi poate pedepsi nimeni.

Cureaua îmi apăsa încheieturile, iar degetele îmi amorțeau.

— Chiar crezi că te-aș înșela cu mama ta?

— Nu știu. De aceea am făcut testul.

Mi-a povestit cum împrumutase parfumul, peruca și inelul. Își exersase mersul în fața oglinzii și își schimbase vocea. Voia să vadă dacă o recunosc sau dacă imaginația mea mă trădează.

— Când ai simțit parfumul, ai înțepenit, a spus ea. Ai crezut imediat că mama a venit la tine în toiul nopții.

— Am crezut că mâine voi muri de rușine.

Olesea a întins mâna spre cataramă, dar înainte să o deschidă, din hol s-a auzit o bătaie în ușă. Amândoi ne-am întors spre intrare.

Clanța a început să se miște încet. Apoi, de dincolo de ușă, vocea adevăratei Marina a rostit ceva care ne-a făcut sângele să înghețe…

PARTEA 3

Ușa s-a deschis, iar în prag a apărut adevărata Marina Nikolaevna. Purta un halat roz, papuci cu ciucuri și expresia unei femei care își prinsese familia într-o farsă ridicolă. Într-o mână ținea o farfurie cu o plăcintă fierbinte, iar în cealaltă își strângea inelul cu piatră verde.

— Olesea, a spus ea calm, dă-mi peruca. De două ore îmi caut inelul și mă întrebam dacă am început să văd dublu.

Olesea și-a smuls imediat peruca de pe cap.

— Mamă, nu trebuia să dormi?

— Să dorm? De trei ore aud cum soțul tău oftează, iar tu mergi prin cameră ca un hoț. Vecinii cred probabil că avem aici un teatru de noapte.

Marina s-a uitat la mine și a oftat.

— Sergiu, iart-o. A avut întotdeauna prea multă imaginație.

— Aș prefera să înceapă cu dezlegarea mea, am spus.

Olesea a desfăcut repede cureaua. Când sângele a început să-mi revină în mâini, am observat pe pătură un nasture desprins, prins încă de o ață albastră. Era de la bluza Marinei și devenise, într-un fel absurd, singura dovadă că tot acel coșmar fusese pus la cale cu adevărat.

Olesea s-a așezat lângă mine. Nu mai zâmbea.

— Am fost furioasă când am citit mesajul, a șoptit. Voiam să fac scandal. Apoi m-am gândit că prefer să văd adevărul cu ochii mei.

— Iar dacă aș fi spus că era mama ta?

— Ai fi dormit pe balcon până la Anul Nou.

Marina a izbucnit în râs și mi-a întins farfuria.

— Mănâncă. Este pentru nervi. Și ține minte: fiica mea este geloasă, dar măcar este inventivă.

— Îmi pare rău, am spus. Pentru mesaj. Mama ta chiar gătește mai bine decât noi doi, dar asta nu înseamnă că vreau să împart patul cu ea.

— Bine că ai precizat, a răspuns Marina. Acum pot dormi liniștită.

A plecat bombănind despre tinerii căsătoriți și durerile de cap. Olesea a pus peruca în dulap, a stins veioza și s-a strecurat sub pătură lângă mine.

— Noapte bună, micule anchetator.

— Noapte bună, cascadoră de apartament.

Am adormit cu mâinile încă dureroase, dar cu Olesea lipită de umărul meu. În bucătărie se răcea plăcinta, radioul murmura încet, iar eu am înțeles ceva ce nu învățasem din nicio ceartă: fericirea nu seamănă întotdeauna cu liniștea. Uneori miroase a lemn de santal, poartă o perucă strâmbă și râde în întuneric lângă tine.