Soțul mi-a cerut moștenirea în schimbul căsniciei, dar când am pus cheia pe masă, zâmbetul lui a dispărut

— Ori îmi dai moștenirea, ori depun actele de divorț! — a strigat E gor, trântind ușa atât de tare, încât broșa mea în formă de rândunică a vibrat pe piept.

Am rămas nemișcată în mijlocul bucătăriei. În oală fierbeau câteva paste simple, iar pe masă se răcea singura noastră cină. Ceasul de perete arăta nouă și douăzeci seara. În apartamentul închiriat mirosea a unt ieftin și a umezeală.

E gor s-a întors după câteva secunde, cu telefonul strâns în pumn.

— Ai auzit foarte bine.

— Ce moștenire? am întrebat, deși știam.

— Nu te preface. Casa bunicii tale, terenul, banii din cont. Tot. Sunt soțul tău, Victoria. Nu un străin care trebuie să cerșească.

Mi-am coborât privirea spre broșa prinsă de bluza mea. Bunica Elena mi-o dăruise cu două zile înainte să moară. Era mică, din metal auriu, cu o aripă ușor îndoită. Îmi spusese să nu o pierd niciodată, fiindcă unele lucruri trebuie păstrate până când înțelegi de ce au fost lăsate în mâinile tale.

Atunci nu înțelesesem nimic.

— Banii încă nu au fost transferați, am spus. Notarul mi-a explicat că trebuie verificate actele.

— Mereu ai o scuză.

— Nu este o scuză. Este legea.

A râs scurt, fără urmă de căldură.

— Legea nu plătește facturile. Eu am dus tot greul în casa asta.

Am privit chiuveta plină cu două farfurii și o tigaie. Cu trei luni înainte ni se stricase mașina de spălat. Luna următoare cedase frigiderul. Luasem ambele aparate în rate, iar salariile noastre dispăreau aproape imediat după ce intrau în cont.

— Amândoi am dus greul, E gor.

— Nu mă contrazice.

În dimineața următoare, la ora zece, am mers la mama lui, Ludmila Constantinovna. Locuia într-un bloc vechi, la etajul patru, unde caloriferele băteau prea tare și perdelele miroseau a fum. Ea ne aștepta în sufragerie, lângă vitrina cu pahare de cristal.

— Privește-l pe fiul meu, mi-a spus fără salut. A slăbit. Are ochii încercănați.

E gor a rămas lângă ușă, cu mâinile în buzunare.

— Mâncăm ce ne permitem, am răspuns.

— O gospodină adevărată găsește întotdeauna o soluție.

— Muncesc până seara. Și eu plătesc chiria, mâncarea și ratele.

Ludmila și-a ridicat bărbia.

— Dar acum ai bani. De ce îl lași pe soțul tău să se umilească?

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Moștenirea este a mea.

Pentru prima dată, E gor a ridicat privirea. În ochii lui nu mai era oboseală. Era ceva rece, calculat.

— Ai auzit? a spus Ludmila. Așa vorbește o femeie care și-a uitat jurămintele.

Pe drumul spre casă, în autobuzul aglomerat de la prânz, E gor a tăcut. Ținea telefonul cu ecranul în jos, iar genunchiul îi tremura ritmic.

— De ce nu ai spus nimic acolo? am întrebat.

— Despre ce?

— Despre faptul că mama ta mă acuza pentru tot.

S-a întors spre mine și a zâmbit fără să clipească.

— Pentru că avea dreptate. Iar dacă nu semnezi până vineri, o să regreți că ai încercat să mă provoci.

În acea seară, când E gor a adormit, am scos din sertar plicul primit de la notar. Nu îl deschisesem încă. Pe hârtie era scris doar numele meu, cu cerneală violetă.

Am desprins broșa de pe bluză și am pus-o lângă plic. Apoi am auzit cheia răsucindu-se în ușă.

E gor intrase.

În mâna lui era un dosar negru, iar degetele îi alunecau deja spre încuietoarea plicului meu…

PARTEA 2

…dar înainte să atingă plicul, am aprins veioza.

E gor a înghețat în pragul dormitorului. Era aproape miezul nopții, iar lumina galbenă scotea la iveală cutele de pe dosarul negru și praful prins pe mâneca hainei lui.

— Ce cauți aici? am întrebat.

— În camera mea?

— Lângă lucrurile mele.

Și-a retras mâna, însă nu și-a pierdut zâmbetul.

— Voiam să te ajut. Ai impresia că notarii umblă după binele tău? Dacă semnezi procura, eu pot rezolva totul mai repede.

— Ce fel de procură?

— Una obișnuită. Pentru vânzare, acte și conturi.

Am luat dosarul înainte să apuce să-l ascund. Înăuntru erau copii după actul meu de identitate, o cerere de credit și un document pe care nu îl văzusem niciodată.

— De unde ai luat acestea?

Fața i s-a întunecat.

— Din casa noastră.

— Documentele mele nu sunt ale tale.

— Soția mea ești.

— Asta nu îți dă dreptul să imiți semnătura.

Cuvintele mi-au ieșit înainte să le pot opri. În partea de jos a cererii, lângă o sumă enormă, era un nume scris stângaci. Literele semănau cu ale mele, dar nu erau ale mele.

E gor a smuls dosarul din mâinile mele.

— Dacă faci scandal, îți pierzi și casa, și reputația.

— Casa bunicii nu este încă pe numele meu.

— Tocmai de aceea trebuie să fii înțeleaptă.

La ora șapte dimineața, în bucătărie, telefonul lui a început să sune. E gor a văzut numărul și a ieșit pe balcon. Ușa de sticlă nu se închidea bine, iar vocea lui ajungea până la mine.

— Ți-am spus că rezolv până vineri… Nu, nu a semnat încă… Mama, dacă o sperii prea tare, fuge la notar…

Am simțit că îmi amorțesc degetele. M-am apropiat fără zgomot, cu broșa rece apăsându-mi pielea de sub guler.

— Nu mai pot aștepta, a continuat el. Dacă nu intră banii, banca ne ia apartamentul. Și nu mă interesează ce trebuie să spun ca să o conving.

A închis și s-a întors. Am reușit să mă îndepărtez înainte să mă vadă.

— Cine era? am întrebat.

— De la serviciu.

— La șapte dimineața?

— Nu îmi verifica telefonul.

În aceeași după-amiază, la biroul notarului, am intrat cu palmele transpirate. Camera mirosea a hârtie, lemn ceruit și cafea amară. Notarul, doamna Pavel, a ridicat ochii dintr-un registru gros.

— Doamnă Victoria, trebuie să vă pun câteva întrebări înainte de a continua.

— Este vorba despre moștenire?

— Și despre siguranța dumneavoastră.

Mi-a arătat o copie a unei cereri depuse cu două zile înainte.

— Soțul dumneavoastră a venit aici.

Mi s-a tăiat respirația.

— Ce a cerut?

— A vrut să afle dacă există testament și când poate dispune de bunuri. I-am spus că nu are dreptul la asemenea informații.

— A lăsat vreun document?

Doamna Pavel a închis registrul.

— A lăsat o declarație. Dar nu este singurul lucru pe care trebuie să-l vedeți.

A scos dintr-un sertar o cutie mică din lemn, legată cu un cordon crem. Pe capac era gravat un număr pe care îl recunoșteam: data nașterii mele.

— Bunica dumneavoastră a adus-o personal, cu trei săptămâni înainte de moarte, a spus notarul. Mi-a cerut să v-o înmânez numai dacă soțul dumneavoastră încearcă să vă forțeze să renunțați la moștenire.

Am privit cutia. Inima îmi bătea atât de tare, încât auzeam pulsul în urechi.

— Ce este înăuntru?

— Nu știu. Mi-a interzis să o deschid.

În clipa aceea, telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la E gor: „Vino acasă imediat. Mama a găsit ceva despre tine.”

Doamna Pavel mi-a prins încheietura.

— Nu mergeți singură.

La șase seara, am intrat totuși în sufrageria mamei lui. E gor stătea lângă fereastră, iar Ludmila ținea în mână o fotografie veche cu bunica Elena.

— Înainte să-ți cer să semnezi, a spus ea, trebuie să afli cine ai fost cu adevărat pentru familia aceasta.

E gor a încuiat ușa.

Atunci am văzut, pe masă, o a doua cutie identică celei de la notar. Ludmila a întins mâna spre capac, iar vocea ei s-a coborât într-o șoaptă:

— Dacă deschizi cutia, nu mai poți da timpul înapoi…

PARTEA 3

…Ludmila a ridicat capacul, dar eu i-am prins mâna înainte să îl deschidă.

— Nu aici.

E gor a făcut un pas spre mine.

— Încetează cu teatrul, Victoria.

— Teatrul vostru se termină acum.

Am scos telefonul din geantă și am apăsat pe înregistrare. Nu știam dacă fișierul pornise, dar aveam nevoie să le văd fețele. E gor a observat imediat ecranul.

— Ai înregistrat conversația?

— De când ai spus că mă vei face să regret.

Ludmila a lovit cu palma în masă. Cutia a sărit, iar fotografia bunicii s-a răsturnat.

— Femeie nerecunoscătoare! Fiul meu te-a întreținut ani întregi!

— Ați venit împreună la notar să pregătiți o procură falsă, am spus. Ați cerut un împrumut folosind o semnătură care nu îmi aparține. Ce anume ar trebui să recunosc?

E gor s-a apropiat atât de mult, încât i-am simțit mirosul de mentă.

— Șterge înregistrarea.

— Nu.

— Nu știi cu cine te pui.

— Ba da. Cu soțul meu și cu mama lui.

La ora șapte fără un sfert, am ajuns la biroul doamnei Pavel. Afară ploua mărunt, iar ferestrele erau acoperite de dâre subțiri de apă. Notarul ne aștepta împreună cu un avocat și cu o femeie în vârstă, pe care nu o văzusem niciodată.

— Aceasta este doamna Mara Ionescu, a spus doamna Pavel. A fost martor la ultima dorință a bunicii dumneavoastră.

Mara ținea în poală o geantă de pânză cu un fermoar ruginit.

— Elena mi-a spus să nu vă caut decât dacă soțul încearcă să vă ia bunurile, a rostit ea. Mi-a mai spus ceva: să nu vă las să credeți că ați fost singură.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.

Doamna Pavel a deschis cutia de lemn. Înăuntru se afla un plic împăturit, o cheie mică din alamă și o fotografie cu mine la vârsta de șase ani. În fotografie purtam aceeași broșă în formă de rândunică, prinsă strâmb de guler.

— Bunica dumneavoastră a lăsat casa și terenul pe numele dumneavoastră, a spus avocatul. Dar a condiționat predarea documentelor de o măsură de protecție: soțul nu poate administra, vinde sau garanta nimic în numele dumneavoastră.

E gor a râs nervos.

— Asta este tot? Pentru asta m-ați adus aici?

— Nu, a răspuns doamna Pavel. Mai există un document.

A desfăcut plicul și a scos o declarație semnată de E gor cu două zile înainte. În ea, el susținea că eu sunt incapabilă să-mi administrez averea și cerea să fie numit reprezentantul meu legal.

Am simțit că podeaua se înclină.

— Nu am semnat așa ceva, am spus.

— Știm, a răspuns avocatul. Pentru că semnătura de pe cerere a fost verificată. Este falsificată.

E gor a devenit alb la față.

— Este o minciună.

Mara a deschis geanta ruginită și a scos un aparat mic de înregistrare.

— Elena a înregistrat întâlnirea voastră de la spital, cu trei zile înainte să moară.

A apăsat un buton. Vocea bunicii, slăbită, a umplut încăperea:

— Dacă E gor o presează, să se știe că a recunoscut de unde știa despre bani și cine l-a ajutat să pregătească actele.

E gor s-a sprijinit de masă.

— Opriți asta!

Dar înregistrarea continua. Vocea bunicii rostea numele unei persoane pe care nu o mai auzisem de ani întregi: Petru, fratele mai mare al mamei mele, dispărut după ce furase economiile familiei.

Avocatul a închis aparatul.

— Petru a depus astăzi o cerere prin care contestă testamentul.

Am privit cheia din alamă. Bunica nu se temuse doar de E gor. Se temuse de o familie întreagă.

În acel moment, telefonul avocatului a sunat. A ascultat câteva secunde, apoi s-a uitat direct la mine.

— Victoria, Petru nu a contestat doar testamentul. A cerut instanței să vă declare dispărută din punct de vedere juridic.

E gor și-a ridicat privirea, iar în ochii lui apăruse o speranță îngrozitoare.

— Dacă ea nu mai este moștenitoare, a șoptit el, atunci bunurile se întorc la familie…