Am fost trimisă în camera de oaspeți în luna a opta, iar când am ridicat geanta, Roman a încetat să zâmbească

În clipa în care am intrat în dormitorul meu, am găsit-o pe Sabrina îmbrăcată în halatul de mătase pe care Roman mi-l adusese de la Milano, iar ea îmi muta rochiile din dulap.

Nu era halatul pentru musafiri. Îl recunoșteam după cordonul îngust de fildeș și după inițialele mele, cusute discret în interiorul gulerului. Sabrina își aranjase părul în oglinda mea și așezase o rochie neagră pe umerașul unde ținusem costumul purtat la aniversarea nunții.

Aveam treizeci și patru de săptămâni de sarcină. Copilul se mișca sub coaste, iar spatele mă durea atât de tare încât mă sprijinisem de tocul ușii ca să nu cad.

— Ce faci? am întrebat.

Sabrina s-a întors lent, fără să pară surprinsă.

— Roman a spus că în seara asta vei dormi în camera de oaspeți.

— A spus asta în timp ce tu purtai halatul meu?

Zâmbetul ei a tremurat doar o clipă.

— Nu trebuie să dramatizezi, Elena.

Roman era în prag. Avea o mână în buzunarul pantalonilor și privirea îndreptată spre fereastră, unde ploaia desena dungi lucioase pe sticlă. Îl cunoșteam de nouă ani. Îi știam tăcerile: cea care ascundea furia, cea care anunța o decizie și cea care apărea când îi era frică.

Aceasta era tăcerea unui bărbat care știa că a ales greșit și spera ca altcineva să-i poarte rușinea.

— Ai cerut să dorm în camera de oaspeți? l-am întrebat.

— Elena, nu e momentul să ne certăm.

— Nu te-am întrebat ce moment este.

Sabrina și-a încrucișat brațele.

— Sunt obosită. Am nevoie de un loc sigur până rezolvăm lucrurile.

Am privit-o.

— Tu ai nevoie de siguranță în casa mea?

Roman a făcut un pas înainte.

— Sabrina va rămâne aici.

Cuvintele au căzut între noi ca un pahar spart.

Am scos verigheta. Degetele îmi erau umflate, așa că am rotit-o de două ori înainte să alunece. Am așezat-o pe comoda de nuc, lângă fotografia bunicii mele. Metalul a atins lemnul cu un clinchet mic.

Roman a tresărit.

— Nu trebuie să pleci în seara asta.

— Tocmai ai spus că ea va rămâne.

— Poți folosi camera de oaspeți.

Am scos o valiză de sub raft și am început să împachetez. Haine pentru maternitate, dosarul medical, pașaportul, medicamentele și fotografia mamei mele. Am lăsat bijuteriile, pantofii scumpi și toate hainele cumpărate de Roman.

El m-a urmărit fără să mă ajute.

— Unde te duci?

— Undeva unde sunt dorită.

— Ești însărcinată. Nu poți pleca singură pe vremea asta.

— Puteai să te gândești la asta înainte să-i dai dormitorul meu amantei tale.

La ușă, Sabrina s-a apropiat.

— Elena, nu vreau să-ți fac rău.

— Atunci scoate halatul.

Fața ei s-a înăsprit.

Am coborât scările cu valiza în mână. Marta, menajera, a venit repede spre mine.

— Doamnă Marino, lăsați-mă pe mine.

— Nu. O duc eu.

Roman a apărut pe ultima treaptă.

— Așteaptă până se oprește ploaia.

Am pus mâna pe clanța de alamă, rece ca gheața.

— Am așteptat nouă ani să se limpezească lucrurile. Nu mai aștept.

Am ieșit.

În aceeași noapte, am ajuns la apartamentul vechi al mamei lui Roman, din White Plains. Vivien m-a primit fără întrebări, cu o pătură peste umeri și cu o cană de ceai de mentă în mâini.

— Știe unde ești? m-a întrebat.

— Știe că am plecat.

— Și copilul?

Mi-am dus palma peste burtă.

— Se mișcă. Dar eu nu mai pot continua așa.

Vivien a privit dosarul medical de pe masă.

— Elena, trebuie să-mi spui dacă Sabrina te-a amenințat.

Am vrut să răspund, dar telefonul a vibrat. Un mesaj de la Roman: „Spune-mi doar că ești în siguranță.”

Am închis ecranul.

A doua zi, la ora șapte, am primit un apel de la clinica mea. Medicul mi-a spus că tensiunea îmi crescuse și că trebuia să rămân sub observație. În timp ce îmi luam haina, Vivien a intrat cu o cutie albă legată cu o panglică galbenă.

— Am găsit-o în camera ta, după ce Roman a plecat, mi-a spus ea. Era ascunsă sub fotografia bunicii.

Am simțit cum copilul lovește puternic.

— De ce mi-o dai mie?

Vivien mi-a întins cutia, dar înainte să apuc să o deschid, ușa apartamentului s-a izbit de perete. Marco Bellini a intrat, palid, ținând o mapă groasă la piept.

— Elena, trebuie să vezi asta înainte ca Roman să afle, a spus el.

Apoi și-a întors privirea spre cutia albă, iar mâna lui s-a oprit deasupra încuietorii…

PARTEA 2

Apoi și-a întors privirea spre cutia albă, iar mâna lui s-a oprit deasupra încuietorii…

— Nu o deschide aici, a spus Marco.

— De ce?

— Pentru că, dacă am dreptate, oamenii care au intrat în casa lui Roman știu deja că ai plecat.

Vivien a încuiat imediat ușa. În apartament mirosea a mentă și a lemn umed, iar ceasul de pe perete ticăia atât de tare încât fiecare secundă părea o lovitură.

— Vorbește clar, Marco, am spus.

El a pus mapa pe masă.

— În ultimele șase luni, din trei firme ale lui Roman au dispărut sume mari. Nu prin transferuri directe. Au fost împărțite în plăți mici către companii care nu au angajați, sedii sau activitate reală.

— Și ce legătură are Sabrina?

Marco și-a apăsat degetul pe coperta mapei.

— Fratele ei, Adrian Voss, apare ca administrator în toate.

Mi s-a făcut frig, deși caloriferul era încins. Adrian fusese prezent la petrecerile noastre, mereu discret, mereu cu un pahar în mână și cu telefonul întors cu fața în jos. Roman îl numea „un contabil ambițios”.

— De ce nu i-ai spus lui Roman?

— I-am spus. De două ori.

— Și?

— Mi-a cerut să verific din nou. Apoi mi-a retras accesul la registre.

Vivien a privit spre fereastră.

— Roman nu retrage accesul decât când cineva a atins un punct sensibil.

Marco a scos un mic card de memorie din buzunar.

— Am copiat jurnalele sistemului înainte să fiu dat afară.

— Ai fost dat afară?

— În această dimineață.

Telefonul meu a sunat. Era Roman. Am lăsat apelul să treacă, dar imediat a venit un mesaj: „Sabrina spune că ești în pericol din cauza lui Marco. Vino acasă.”

Am simțit un nod în gât.

— Încă o crede.

— Nu, a spus Vivien. Încă vrea să creadă că situația poate fi reparată fără să recunoască ce a făcut.

La prânz, la clinica din White Plains, o asistentă mi-a prins o brățară de hârtie la încheietură. Copilul avea bătăile inimii regulate, dar tensiunea mea rămânea prea mare.

— Trebuie să te odihnești, Elena, mi-a spus doctorul Patel.

— Nu pot. Cineva îi golește conturile soțului meu.

— Atunci lasă poliția și avocații să se ocupe. Tu trebuie să-ți protejezi copilul.

Am zâmbit amar.

— Toată viața lui Roman a fost protejată de oameni ca mine.

Seara, Marco a venit în salon cu o geantă de pânză și o cheie mică de alamă.

— Am găsit ceva în arhiva casei, a spus el.

— Ce?

— Un compartiment în biroul lui Roman. Nu l-am putut deschide, dar cheia era lipită sub sertarul lui Adrian.

— Ai luat-o?

— Da. Și mai este ceva.

A scos un telefon vechi, cu ecranul crăpat.

— O cameră de serviciu a înregistrat o conversație între Sabrina și Adrian. Nu avem totul, dar avem destul ca să știm că nu venise în casa voastră pentru Roman.

Am simțit că mi se strânge stomacul.

— Pentru ce venise?

Marco nu mi-a răspuns. A privit spre ușa salonului.

Pe coridor, pașii s-au oprit.

Vivien s-a ridicat de pe scaun.

— Cine este?

Clanța s-a mișcat încet.

Ușa s-a deschis și Roman a intrat singur, cu fața trasă și cu halatul meu crem pliat pe braț.

M-am ridicat cu greu.

— De ce l-ai adus?

— Pentru că, atunci când am văzut-o pe Sabrina purtându-l, am înțeles că în casa mea nu mai rămăsese nimic întâmplător, a spus el.

A pus halatul pe scaun și s-a uitat la mine.

— Am venit să-ți cer să te întorci.

— Nu.

— Nici măcar pentru copil?

— Tocmai pentru copil.

Roman a făcut un pas spre pat.

— Nu știu ce ți-a spus Marco, dar Adrian a lucrat pentru mine. Sabrina nu m-a folosit.

Telefonul vechi din mâna lui Marco a început să redea o înregistrare. S-a auzit vocea Sabrinei, înăbușită de un perete.

„Dacă Elena naște înainte să semneze, totul se complică.”

Roman a încremenit.

Apoi vocea lui Adrian: „Nu va naște aici. Am rezolvat deja cu medicul.”

Roman s-a întors spre Marco.

— Oprește-l.

— Nu pot, a răspuns Marco. Este o copie.

Sabrina a sunat atunci pe telefonul lui Roman. Numele ei a luminat ecranul.

El a răspuns pe difuzor.

— Unde ești? a întrebat ea. Ai găsit cutia?

Roman nu a respirat.

— Ce cutie? a întrebat.

La celălalt capăt s-a făcut liniște. Apoi Sabrina a șoptit:

— Atunci Elena nu ți-a spus încă adevărul despre copil…

Apelul s-a întrerupt, iar eu am înțeles că scrisoarea din cutie nu era singurul lucru pe care îl ascunsesem de Roman…

PARTEA 3

Apelul s-a întrerupt, iar eu am înțeles că scrisoarea din cutie nu era singurul lucru pe care îl ascunsesem de Roman…

Roman m-a privit ca și cum tocmai i-aș fi schimbat întreaga viață printr-o singură tăcere.

— Ce adevăr? a întrebat.

Am așezat cutia albă pe genunchi. Panglica galbenă era legată strâmb, exact cum legam eu toate fundele când eram grăbită. Am desfăcut nodul cu degetele tremurânde.

Înăuntru erau două perechi de pantofi pentru bebeluș. Una roz pal, una albă. Sub ele se afla un plic cu numele lui Roman și un al doilea, sigilat, pe care scria: „Pentru avocatul meu, dacă mi se întâmplă ceva”.

Roman a făcut un pas.

— Deschide-l.

— Nu-mi dai ordine aici.

— Elena, te rog.

Am rupt sigiliul.

Prima pagină era o analiză genetică. Am simțit că mi se taie respirația, deși știam fiecare rând pe de rost.

— Testul a fost făcut acum trei săptămâni, am spus. Copilul este al tău.

Roman a închis ochii.

— De ce ai făcut un test?

— Pentru că Sabrina a pus mâna pe dosarul meu medical și a întrebat de ce medicul a notat grupa mea de sânge. Apoi Adrian a încercat să mă convingă să schimb clinica.

— Credeai că eu nu sunt tatăl?

— Nu. Mă temeam că ei vor folosi copilul ca să-ți ia controlul asupra moștenirii și să mă facă să par instabilă.

Marco a deschis mapa.

— Elena a venit la mine după ce a găsit primele transferuri. Am angajat un auditor independent și un specialist în siguranță informatică. Toate plățile au fost aprobate de Sabrina prin parola lui Roman.

Roman a lovit cu pumnul în marginea mesei. Paharul cu apă s-a răsturnat, iar lichidul s-a întins peste cearșaful alb.

— Nu se poate. Parola mea nu o știa nimeni.

Am scos din plic fotografii cu Sabrina intrând în biroul lui noaptea și cu Adrian copiind documente.

— O știa pentru că ai lăsat-o să intre peste tot.

Roman a privit fotografiile. Fața i s-a golit de culoare.

— Ai știut și ai tăcut?

— Am strâns dovezi. Dacă te avertizam prea devreme, aveau timp să dispară. Dacă plecam fără protecție, mă urmăreau. Așa că am așteptat.

— M-ai lăsat să cred că m-ai părăsit din orgoliu.

— Ai ales să crezi asta.

Ușa salonului s-a deschis. Avocata mea, Nora Ionescu, a intrat cu o geantă de piele și cu doi polițiști în urma ei.

— Îmi pare rău că am întârziat, a spus Nora. Am obținut ordinul de protecție și blocarea conturilor companiilor implicate.

Roman s-a întors spre ea.

— Sunt soțul ei.

— Și tocmai de aceea nu aveți voie să o presați, domnule Marino.

— Sabrina este în casa mea.

— Nu pentru mult timp.

Telefonul lui Roman a vibrat din nou. De data aceasta era un mesaj de la bancă: accesul lui la conturile principale fusese suspendat temporar, în urma unei sesizări privind spălarea banilor.

El a citit de două ori.

— Elena, ce ai făcut?

— Am încercat să salvez ceea ce tu ai refuzat să vezi.

Roman a rămas nemișcat. Pentru prima dată, nu mai părea un șef, un soț sau un om temut. Părea doar un bărbat care descoperea că își pierduse casa cu mult înainte să-și piardă cheile.

Nora mi-a întins al doilea plic.

— Mai este o problemă. Analiza financiară arată că Sabrina și Adrian au pregătit o procură pentru semnătura dumneavoastră. Dacă ar fi fost activată, controlul asupra tuturor firmelor ar fi trecut la ei.

— Când? a întrebat Roman.

Nora a privit ceasul.

— Mâine dimineață, la ora zece, la clinica unde trebuia să naști.

Mi s-a făcut greață.

— Medicul meu?

— Nu știm dacă este implicat. Dar cineva a trimis clinicii o cerere pentru schimbarea persoanei autorizate să ia decizii medicale pentru tine.

Roman a ridicat capul.

— Cine a semnat cererea?

Nora a deschis plicul și a scos o foaie.

— Dumneavoastră.

Pe hârtie era semnătura lui Roman. Doar că el a jurat că nu semnase niciodată.

În acel moment, telefonul meu a sunat. Era numărul clinicii.

Am răspuns.

O voce necunoscută a spus:

— Doamnă Marino, dacă vreți să vă vedeți copilul în siguranță, trebuie să veniți singură la întâlnirea de mâine…