PARTEA 4 — Am fost trimisă în camera de oaspeți în luna a opta, iar când am ridicat geanta, Roman a încetat să zâmbească

PARTEA 4

O voce necunoscută a spus:

— Doamnă Marino, dacă vreți să vă vedeți copilul în siguranță, trebuie să veniți singură la întâlnirea de mâine…

Am închis telefonul.

În salon s-a făcut liniște.

Roman a întins mâna spre mine, dar s-a oprit înainte să mă atingă.

— Nu vei merge, a spus.

— Nu-mi spune ce voi face.

— Nu ca soț. Ca om care știe cât de departe pot merge oamenii aceștia.

Am privit spre Nora.

— Poți afla de unde a venit apelul?

— Pot încerca. Dar nu le vom spune că am primit ordinul de protecție.

Marco a scos telefonul vechi din geantă.

— Și nu vom merge singuri.

Roman a râs scurt, fără bucurie.

— În propria mea organizație nu mai știu cine lucrează pentru mine.

— Nu mai este organizația ta, i-am răspuns. Este exact problema.

La ora trei dimineața, Nora a sunat la poliție. La ora cinci, un judecător a aprobat blocarea procurii și a tuturor transferurilor. La șase, banca a oprit o plată uriașă către una dintre firmele lui Adrian.

La șapte și un sfert, telefonul lui Roman a început să sune fără oprire.

Sabrina.

Adrian.

Avocatul lor.

Roman a răspuns în cele din urmă.

— Ce vrei?

Vocea Sabrinei era ascuțită.

— Ai lăsat-o pe Elena să-ți otrăvească mintea. Vino acasă și discutăm.

— Ai intrat în biroul meu.

— Pentru că te protejam.

— Ai furat bani.

— Nu ai nicio dovadă.

Roman s-a uitat la mine. I-am făcut semn lui Marco să pornească înregistrarea.

— Atunci de ce ai întrebat de cutie? a spus Roman.

Sabrina a tăcut.

— Ce cutie?

— Cea pe care ai încercat să o găsești sub fotografia soției mele.

— Roman, ești obosit. Elena te manipulează.

— Nu. Tu ai făcut-o.

— Dacă pleci acum, pierzi tot.

— Am pierdut deja.

A închis.

În aceeași dimineață, avocatul lui Roman, Damian Rusu, a venit la clinică. Purta un costum impecabil, dar își ștergea mereu palma dreaptă de batistă.

— Domnule Marino, trebuie să plecați din oraș până clarificăm situația.

— Nu plec.

— Atunci trebuie să-mi dați acces la registre.

Roman a deschis gura, dar Nora i-a întins o copie a ordinului.

— Nu mai are acces la nimic fără supraveghere juridică.

Damian a citit documentul și a ridicat privirea.

— Nu pot continua să vă reprezint.

Roman a rămas nemișcat.

— Mă abandonezi?

— Nu. Refuz să fiu implicat într-o faptă penală.

Când avocatul a plecat, Roman a cerut să audă înregistrarea completă.

Am mers într-o sală mică de consiliu, la etajul clinicii. Pe masă era un reportofon negru, cu o zgârietură adâncă pe capac. Marco a apăsat butonul.

S-a auzit vocea Sabrinei:

— După ce Elena naște, îl convingem că este instabilă. Adrian preia firmele, iar eu rămân lângă el.

— Și dacă Roman află?

— Nu va afla. Întotdeauna a preferat să creadă femeia care îl admiră, nu femeia care îl contrazice.

Roman și-a dus mâna la gură.

Apoi s-a auzit vocea lui Adrian:

— Trebuie să dispară dosarul copilului.

— Nu o atinge, a răspuns Sabrina. Dacă pățește ceva, totul se prăbușește prea repede.

Înregistrarea s-a oprit.

Roman a rămas cu privirea în podea.

— Spune-o din nou, a murmurat el.

— Ai auzit, i-am spus.

— Nu. Vreau să aud ce am spus eu.

Am înțeles atunci că nu vorbea despre înregistrare. Vorbea despre lunile în care mă numise paranoică, despre serile în care plecase de lângă mine, despre momentul în care mă lăsase să-mi ridic singură valiza.

— Ai spus că sunt emoțională, am răspuns. Ai spus că Sabrina are nevoie de casă. Ai spus că eu mă voi întoarce mereu.

Roman a închis ochii.

— Eu am spus asta.

— Da.

A fost prima dată când l-am văzut înțelegând că propriile cuvinte nu dispar doar pentru că îți pare rău.

După două zile, Sabrina și Adrian au fost chemați la sediul poliției. Nu a fost nevoie să-i cautăm. Banca transmisese documentele, camerele din birou confirmaseră accesul lor, iar înregistrarea fusese predată oficial.

Sabrina a primit ordin să părăsească vila. Când și-a strâns hainele, halatul meu crem a rămas pe pat.

Nu l-a luat.

Adrian a încercat să plece din țară, dar a fost oprit la aeroport. Au urmat luni de anchete, audieri și procese. Roman a pierdut controlul asupra companiilor până când toate conturile au fost verificate. Unele afaceri erau legale, altele nu. Pentru prima dată, nu am mai încercat să le salvez pe toate.

Nici pe el.

Fetița s-a născut într-o dimineață de aprilie, înainte de termen, dar sănătoasă. I-am spus Sofia. Roman a venit după ce Nora a verificat de două ori ordinul de protecție și după ce medicul a confirmat că nu exista niciun risc pentru mine.

A stat lângă ușă.

— Pot să o văd?

Am privit copilul adormit în brațele mele.

— Cinci minute.

Roman s-a apropiat. Sofia avea degetele strânse în jurul unei panglici galbene pe care Marta o cususe de păturică.

El a început să plângă în tăcere.

— Îmi pare rău, a spus.

— Știu.

— Nu, Elena. Nu știi cât.

— Nu mai am nevoie să știu.

A plecat după cinci minute.

În camera lui de acasă, Roman a găsit dulapul meu gol. Fotografia mamei nu mai era pe noptieră. Pe comoda de nuc rămăsese doar urma rotundă a verighetei și o dâră subțire de praf acolo unde fusese cutia albă.

A pus halatul crem într-o cutie și l-a trimis la mine.

L-am donat unei femei care urma să nască și nu avea haine pentru maternitate.

Au trecut patru luni.

M-am mutat cu Sofia într-un apartament mic din Albany. Fereastra bucătăriei dădea spre o stație de autobuz, nu spre porți păzite, dar diminețile aveau un sunet pe care îl uitasem: oameni obișnuiți mergând la serviciu.

Am început să lucrez de acasă pentru o firmă de audit. Îmi plăcea să verific cifrele și să găsesc locul unde cineva încerca să ascundă adevărul.

Sofia dormea într-un pătuț alb, lângă biroul meu. Când plângea, nu mai trebuia să sun pe nimeni. O ridicam eu.

Într-o sâmbătă, primul omăt al iernii a acoperit trotuarele. Sofia avea aproape un an și încerca să prindă fulgii prin geam.

— Uite, mamă, a spus ea, deși abia lega cuvintele.

Am lipit palma de sticlă.

— Îi vezi?

Ea a râs.

Pe masă se afla cutia albă. Nu mai ținea documente în ea. Păstram acolo desenele Sofiei, o brățară de la maternitate și două fotografii cu noi.

În acea seară, Roman mi-a trimis un mesaj.

„Am terminat mărturia. Am recunoscut tot ce am făcut. Dacă într-o zi vei putea, aș vrea să-mi răspunzi.”

Am citit mesajul de două ori.

Nu mai simțeam furie. Doar o oboseală veche, care în sfârșit își găsise locul.

I-am răspuns: „Îți doresc să devii un om pe care Sofia să-l poată respecta. Dar nu mă voi întoarce.”

Apoi am închis telefonul.

Sofia adormise cu mâna prinsă de panglica galbenă a păturicii. Am luat cutia, am așezat-o lângă fereastră și am privit ninsoarea cum ștergea urmele de pe stradă.

Pentru prima dată, casa nu mai era un loc pe care cineva mi-l putea lua.

Era doar casa mea.

Iar panglica galbenă a rămas la lumină.