PARTEA 4 — Am fost adusă la fermă ca să îngrijesc găinile, dar când am deschis registrul, zâmbetul celui mai bogat om a dispărut

PARTEA 4

— Ce scrie? am întrebat.

Eliza mi-a întins telegrama. Hârtia era subțire, cu marginea ruptă, iar cerneala se lățise în două locuri.

„Martorul principal a fost găsit în viață. Nu mergeți la gară. Ascundeți documentele. Omul cu pălărie albă caută femeia.”

În cameră, nimeni nu a mai respirat normal.

Griffin s-a uitat spre fereastră.

— Câți oameni are Caldwell?

— Destui cât să închidă drumul până la oraș, a spus Eliza. Dar nu destui cât să reziste dacă documentele ajung la autorități.

— Atunci le ducem acum, am spus.

— Nu pe drum. În oraș are ochi peste tot.

Caldwell a încercat să se desprindă de Griffin. Nu mai avea zâmbetul de la sosire. Avea doar fața unui om care își vede zidurile crăpând.

— Nu știți cu cine vă puneți.

— Ba știm, a răspuns Eliza. Cu un hoț care și-a confundat influența cu nemurirea.

Miles, adjunctul, și-a scos pistolul și l-a îndreptat spre oamenii lui Caldwell.

— Lăsați armele jos.

Unul dintre ei a râs.

— Tu lucrezi pentru domnul Caldwell.

— Am lucrat. Până am auzit ce a spus.

— Ce ai auzit? am întrebat.

Miles a privit spre mine.

— În urmă cu două săptămâni, la depozitul de vite, Caldwell a spus că nu contează câte ferme pierdeți. A zis că vă va lăsa fără mâncare, apoi veți semna orice.

Griffin a închis ochii.

— Ai fost acolo?

— Am fost.

Eliza a deschis o cutie mică de lemn pe care o purta în servietă. Din ea a scos un cilindru de alamă, subțire cât un deget.

— Ce este? am întrebat.

— Un aparat de înregistrare cu cilindru. L-am lăsat în biroul lui Caldwell acum trei zile.

Caldwell s-a albit.

— Nu ai dreptul.

— Poate că nu. Dar vocea ta are dreptul să fie auzită.

Înainte să apese mecanismul, unul dintre oamenii înarmați a scos arma. Miles a fost mai rapid. Detunătura a izbit pereții, iar lampa s-a clătinat atât de tare încât flacăra aproape s-a stins.

Caldwell și-a ridicat mâinile.

— Nu trageți!

— Atunci nu mai mișcați, a spus Miles.

Eliza a pornit cilindrul.

Din cutiuța de alamă a ieșit un fâșâit, apoi vocea lui Caldwell, limpede și rece:

— Cântăriți fiecare cireadă cu cincizeci de livre mai puțin. Dacă omul întreabă, spuneți-i că vitele au slăbit pe drum. Dobânda o ridicați după ce semnează. Până la iarnă, toți vor fi ai noștri.

A urmat râsul lui.

Apoi propria mea voce, înregistrată în timp ce discutam cu el cu o zi înainte:

— Și dacă cineva descoperă?

Caldwell răspundea:

— Nimeni nu citește cifrele. Mai ales femeile venite să gătească.

Am simțit căldura urcându-mi în obraji, dar nu de rușine. De data aceasta, rușinea îi aparținea lui.

Griffin s-a apropiat.

— Spune-o din nou, Harrison. Uită-te la ea și spune-i că nu citește cifrele.

Caldwell a rămas mut.

În aceeași noapte, Eliza a plecat prin spatele fermei cu actele cusute în căptușeala mantoului. Eu am rămas cu Griffin și Miles. La răsărit, au sosit doi inspectori federali și un judecător din Cheyenne. Nu au făcut spectacol. Au verificat sigiliile, au numărat documentele și au citit cilindrul până la capăt.

Caldwell a fost încătușat în curtea plină de praf.

Nu am simțit bucurie. Doar o oboseală atât de adâncă, încât mi s-au înmuiat genunchii.

— Mattie, a spus Griffin, îmi pare rău.

— Pentru ce anume?

— Pentru că te-am privit și am văzut doar ce credeam că nu poți face.

— Iar tu ce ai văzut când ai privit ferma?

A urmat o pauză lungă.

— Un loc mort.

— Atunci privește din nou.

A doua zi, judecătorul a sigilat biroul lui Caldwell. Dar problema nu se terminase. Documentele arătau că el cumpărase și jumătate din recoltele viitoare ale fermierilor. Dacă acele contracte rămâneau valabile, oamenii tot pierdeau pământul.

Am așezat registrul pe masa din bucătărie.

— Trebuie să-i adunăm pe toți, am spus.

— Nu vor veni, a răspuns Griffin. Le este frică.

— Atunci mergem noi la ei.

În următoarele săptămâni, am călătorit prin comitat cu o căruță plină de copii ale actelor. La fiecare fermă, citeam cu voce tare cifrele ascunse. Unii bărbați plângeau. Unele femei își scoteau șorțurile și se așezau lângă mine să învețe cum se verifică o chitanță.

Când ne-am întors la Broken Spur, găinile făcuseră primul cuib plin de ouă. Grâul semănat lângă vechiul pârâu prinsese rădăcini în solul pe care îl crezusem pierdut.

Griffin nu mai îmi spunea „femeie”. Îmi spunea Martha când eram în fața oamenilor și Mattie când rămâneam singuri.

— Vrei să pleci? m-a întrebat într-o seară.

Stăteam pe verandă. Vântul mișca o bucată de tablă desprinsă de pe hambar, iar sunetul ei semăna cu o lingură lovită de o cană.

— Încă nu știu.

— Nu te voi opri.

— Bine.

— Și dacă rămâi?

— Atunci nu voi rămâne ca să hrănesc găinile.

A zâmbit pentru prima dată fără să se prefacă.

— Atunci pentru ce?

— Ca să construiesc ceva care nu poate fi luat cu o semnătură falsă.

Au trecut cinci luni. În Laramie s-a deschis o casă de comerț cu cereale, administrată de mine și de alte șapte femei din comitat. Am înființat un registru public pentru cântăriri, iar fiecare fermier putea verifica socotelile fără să plătească nimănui.

Griffin a reparat gardurile și a învățat să citească fiecare rând din contracte. Nu devenise alt om peste noapte. Dar în fiecare dimineață își turna cafeaua, își punea ochelarii și mă întreba:

— Ce spune aici?

Iar eu îi răspundeam:

— Spune că de data asta nu te mai poate păcăli nimeni.

Într-o dimineață de decembrie, fiica lui Eliza, Clara, a venit la fermă. Avea nouă ani și purta o bonetă galbenă, cu două panglici strâmbe. Mi-a întins un desen făcut cu cărbune.

Era Broken Spur, cu un hambar nou, un pârâu albastru și o femeie uriașă în mijlocul curții. Deasupra ei, Clara scrisese cu litere tremurate: „Doamna care a făcut pământul să vorbească.”

Am ținut desenul la piept.

— Eu nu sunt uriașă, i-am spus.

Clara a ridicat din umeri.

— Pentru cei răi, ești.

Am râs. A fost un râs liniștit, fără teamă.

În aceeași seară, a sosit o scrisoare de la închisoarea din Cheyenne. Plicul era alb, cu colțurile îndoite. Caldwell cerea să vorbim. Spunea că poate recupera bani, că își recunoaște greșelile și că ar fi păcat să distrugem tot ce construisem.

Griffin a citit-o lângă sobă.

— Vrei să-i răspunzi?

— Da.

Am luat o foaie și am scris doar atât: „Nu mai sunt femeia pe care ai crezut că o poți cumpăra.”

Apoi am împăturit-o și am pus-o deoparte.

— Nu o trimiți? a întrebat Griffin.

— Nu. Nu-i mai datorez nici măcar un răspuns.

A aruncat scrisoarea lui Caldwell în foc. Cerneala s-a strâns, s-a înnegrit și a dispărut printre scântei.

La începutul primăverii, am mutat biroul în vechiul hambar reparat. Pe masă se afla registrul meu cu colțuri de alamă. Catifeaua vișinie era zgâriată, iar una dintre muchii fusese îndoită în noaptea în care Caldwell încercase să mi-l smulgă.

Nu am reparat-o.

În fiecare zi, oamenii intrau cu chitanțe, contracte și întrebări. Unii își aduceau copiii. Alții aduceau ouă, făină sau câte un buchet de salvie drept mulțumire.

Într-o după-amiază, Griffin a intrat și a lăsat pe masă o cheie nouă.

— Ce deschide?

— Biroul mare de la casa de comerț.

— Și de ce mi-o dai mie?

— Pentru că ai spus că nu vrei să mai fii omul care așteaptă să fie salvat.

Am luat cheia.

— Atunci intră singur.

A făcut exact asta.

În prima zi de ninsoare, am ieșit pe verandă cu Clara și am privit fulgii cum se așezau peste pământul odinioară crăpat. Găinile scurmau sub streșini. Din hambar venea miros de fân uscat și lemn proaspăt tăiat.

Clara mi-a prins mâna.

— Mattie, mai ești supărată pe domnul Caldwell?

Am privit spre drum, unde urmele unei căruțe dispăreau sub zăpadă.

— Nu.

— De ce?

— Pentru că supărarea este o cameră în care alegi să rămâi. Eu am de construit.

Seara, am pus desenul Clarei între două pagini ale registrului. Apoi am închis coperta cu colțuri de alamă și am lăsat-o pe masă, lângă fereastră.

Afară, prima zăpadă acoperea curtea Broken Spur, dar nu mai putea acoperi adevărul.

Registrul rămăsese deschis.