I-am cerut mamei să nu mai aibă încredere în el, dar când nepoata mea s-a întors plângând, Richard a încremenit

În seara în care mama a împlinit șaptezeci și trei de ani, nepoata mea a ieșit pe urmele lui Richard și s-a întors plângând, strângând la piept servieta lui de piele.

Până în acea seară, încercasem să mă conving că bănuielile mele erau doar gelozie și teamă. Mama fusese singură unsprezece ani, după moartea tatălui meu, iar la cincizeci și șapte de ani Richard îi adusese din nou lumină în ochi.

Îl întâlnise la grădina comunitară. El îi reparase balustrada, îi adusese lalele și o făcuse să poarte iar rochia roșie pe care o ținuse în dulap de la înmormântare. Când telefonul ei suna, zâmbea cu aceeași sfială pe care o văzusem la ea doar în fotografiile din tinerețe.

— Nu te uita așa la mine, îmi spusese mama într-o duminică dimineața.

— Cum mă uit?

— Ca și cum Richard ar fi un hoț.

— Nu spun asta. Spun doar că nu ne-ai invitat niciodată la el acasă.

Atunci își pusese degetele pe ceașca de porțelan, exact peste mica fisură în formă de semilună de pe margine.

— Locuiește singur. Are motivele lui.

Motivele se schimbau în fiecare săptămână.

La șapte și douăzeci și cinci, în fiecare duminică, Richard își lua servieta. La șapte și jumătate pleca. O dată trebuia să vorbească cu un client din străinătate. Altădată, vecinul lui avea nevoie de medicamente. Apoi apărea un instalator, mereu seara, mereu urgent.

În seara aniversării, mama scosese plăcinta cu ciocolată și așezase trei lumânări subțiri în mijlocul ei. Richard nici nu apucase să guste.

Și-a privit ceasul.

— Îmi pare rău, draga mea. Trebuie să plec.

Mama a rămas cu cuțitul în mână.

— Richard, este ziua mea.

— Știu. Tocmai de aceea îmi pare rău.

— Mai stai zece minute.

— Nu pot.

A sărutat-o pe obraz, a apucat servieta și a ieșit. În lumina felinarului, am văzut cum a bătut de două ori cu degetul în încuietoarea de alamă. Era gestul lui obișnuit, dar în acea seară mi s-a părut un avertisment.

Mara, fiica mea de cincisprezece ani, îl urmărise de lângă fereastră.

— Unde se duce? am întrebat.

— Să văd.

— Nu pleci nicăieri.

— Mamă, ceva nu este în regulă.

A luat hanoracul de pe spătarul scaunului și a ieșit înainte să o pot opri. Mama s-a ridicat brusc, iar lingurița din farfurioară a căzut pe podea.

— Las-o să-l urmeze? a șoptit.

— O aduc înapoi.

Dar minutele au trecut. Zece. Douăzeci. Treizeci și cinci. Plăcinta s-a răcit, iar lumânările s-au îndoit în glazură.

La opt și șapte, ușa s-a izbit de perete.

Mara a intrat albă la față, cu părul lipit de obraji și cu servieta lui Richard strânsă la piept.

— Mara! De unde ai luat-o?

— Nu mă întreba încă.

— Ești rănită?

— Nu. Dar trebuie să vedeți ce ascunde.

A pus servieta pe masă. Încuietoarea de alamă era zgâriată, iar pe mâna ei tremura o pată neagră de ulei.

Mama s-a apropiat.

— Richard o să cheme poliția.

— Să o cheme, a răspuns Mara. Mai întâi trebuie să vedeți asta.

A desfăcut cele două cleme. A ridicat capacul și a înghețat cu mâna în aer. Mama și-a dus palma la gură.

— Dumnezeule…

— Bunico, a spus Mara printre lacrimi, asta nu este partea cea mai rea. Eu am văzut cui îi duce lucrurile. Și omul acela știa numele tău…

A băgat mâna în servietă și a tras spre ea primul dosar…

PARTEA 2

A tras spre ea primul dosar, iar foile au alunecat pe masă ca niște cărți de joc. Pe prima pagină era numele mamei mele, scris cu litere groase: Elena Popescu. Sub el apăreau adresa casei, valoarea estimată și cuvintele împuternicire deplină.

Mama s-a prins de marginea mesei.

— Nu înțeleg.

Mara a scos încă trei foi. Fiecare purta câte un nume de femeie în vârstă, o adresă și o sumă. Unele adrese aveau câte o cruce roșie lângă ele.

— Am văzut dosarele pe bancheta din spate, a spus ea. Când a oprit lângă clădirea aceea, Richard a intrat într-o cameră de la subsol. Am stat lângă ușă.

— Ce ai auzit? am întrebat.

— Un bărbat i-a spus: „Dacă semnează mâine, casa este aproape a noastră.” Apoi Richard a spus că mama ta nu bănuiește nimic.

Mi s-a strâns stomacul. În bucătărie mirosea încă a ciocolată arsă, dar pentru mine casa devenise brusc străină.

— Ești sigură că era vorba despre mine? a întrebat mama.

Mara a scos din buzunar un bilețel mototolit. Pe el era scris numărul casei noastre și ora zece dimineața.

Mama a început să plângă fără zgomot.

— Mi-a cerut să semnez niște acte pentru asigurare.

— Ce acte?

— A spus că mă ajută să evit impozitele și să pun casa la adăpost dacă mă îmbolnăvesc. Mi-a adus un stilou și mi-a spus să nu mă obosesc citind totul.

Am simțit cum îmi urcă furia în gât.

— Ai semnat?

Mama nu a răspuns.

În acea clipă, farurile unei mașini au tăiat perdelele. Richard se întorsese.

Mara a vrut să fugă spre ușa din spate, dar am prins-o de încheietură.

— Stai lângă mine.

Richard a intrat fără să bată. Zâmbetul lui era încă pe buze, însă ochii i s-au dus direct la servietă.

— Ce se întâmplă aici?

— Ai uitat ceva? am întrebat.

— Servieta mea.

— Și dosarele din ea?

Fața lui s-a golit de culoare.

— Ai deschis-o?

— Mara a deschis-o.

— Este o copilă. A furat un obiect personal.

— Atunci explică-ne de ce numele mamei apare lângă valoarea casei.

A făcut un pas spre masă. M-am pus între el și servietă.

— Ana, nu te amesteca în lucruri pe care nu le înțelegi.

— Înțeleg suficient. Ai pregătit o împuternicire.

Mama a ridicat ochii spre el.

— Richard, ai vrut să-mi iei casa?

— Elena, ascultă-mă. Nu este ceea ce pare.

— Atunci ce este?

Pentru prima dată, nu a avut o scuză pregătită.

Telefonul lui a vibrat. Pe ecran a apărut un număr necunoscut. Richard a privit mesajul, apoi a șoptit:

— Trebuie să plec.

— Nu pleci nicăieri, am spus.

El a zâmbit scurt, fără căldură.

— Dacă nu-mi dai servieta, mâine dimineață mama ta va regreta că m-a cunoscut.

Apoi s-a întors și a ieșit.

Am sunat la poliție, dar înainte să răspundă cineva, Mara a găsit în buzunarul lateral al servietei un telefon mic, ascuns sub căptușeală. Pe ecran era o singură înregistrare, datată cu o zi înainte.

Am apăsat redarea.

Vocea lui Richard a umplut bucătăria.

„Elena va semna. După aceea, nu mai are cine să ne oprească.”

Mama și-a închis ochii.

Dar, înainte ca înregistrarea să se termine, o altă voce a rostit ceva care ne-a făcut pe toți să amuțim. Era vocea unui bărbat pe care mama îl recunoscuse imediat, iar el trebuia să fie mort de aproape douăzeci de ani…

PARTEA 3

Vocea aceea era a lui Mihai, fratele mamei, mort într-un accident cu nouăsprezece ani în urmă. Nu puteam explica de ce o auzeam într-o înregistrare făcută cu o zi înainte.

„Ai grijă ce promiți”, se auzea el. „Femeia aceea nu este singură.”

Apoi Richard râdea.

— Unchiul Mihai nu putea fi acolo, a spus Mara.

— Nu era el, a răspuns mama cu buzele tremurând. Doar cineva care știa vocea lui.

Am oprit telefonul și am sunat din nou la poliție. De această dată, o voce calmă ne-a cerut să nu atingem nimic și să așteptăm echipajul.

Richard nu plecase departe. Îl găsiseră în parcarea din spatele casei, vorbind cu un bărbat înalt, cu o mapă verde sub braț. Când polițistul a intrat în bucătărie, Richard a apărut în urma lui, cu mâinile ridicate.

— Ea a furat servieta, a spus el. Nepoata ei a intrat în mașina mea.

— Putem verifica imaginile, i-am răspuns.

— Nu ai dreptul să mă acuzi.

Polițista, o femeie cu părul prins într-un coc sever, a pus mănuși și a scos foile din servietă.

— Domnule Richard Ionescu, de ce aveți aici datele personale ale mai multor persoane vârstnice?

— Sunt documente pentru consultanță financiară.

— Aveți autorizație?

— Avocatul meu vă va explica.

Polițista a deschis telefonul găsit de Mara. Înregistrarea s-a auzit din nou. De data aceasta, omul din parcarea din spate a început să transpire.

— Cine este el? am întrebat.

Richard nu a răspuns.

Mama a făcut un pas înainte.

— Spune-mi adevărul.

El a privit-o. Pentru o secundă, aproape că l-am văzut pe omul care îi adusese flori și îi reparase balustrada.

Apoi masca i-a căzut.

— Casa ta este în executare, Elena. Eu doar încercam să o protejez.

— Casa mea nu este în executare.

— Ba da. Ai semnat.

Mama a scos din sertar copia actului pe care i-l dăduse. Polițista l-a întins pe masă și l-a citit cu voce tare. Nu era o cerere de asigurare. Era o procură prin care Richard putea vinde casa, muta banii și lua decizii medicale în numele ei.

Mama s-a clătinat.

— Nu am știut ce semnez.

— Tocmai pe asta se bazează, am spus.

Polițista a ridicat privirea.

— Domnule Ionescu, numele dumneavoastră apare într-un dosar vechi privind fraude asupra persoanelor vulnerabile. Ați folosit și alte identități.

Richard a făcut un pas înapoi.

— Este o greșeală.

În acel moment, bărbatul cu mapa verde a fugit. Doi agenți l-au prins la ușă, iar din mapă au căzut fotografii cu femei în vârstă, copii ale actelor și chei etichetate.

Adevărul era acum pe masă, între plăcinta rece și ceștile murdare.

Dar polițista s-a apropiat de mine și mi-a întins telefonul.

— Ana, există o problemă. Înregistrarea nu a fost făcută de Richard. Cineva a trimis-o poliției ieri, împreună cu o listă completă a victimelor.

— Cine?

Ea a privit spre mama mea.

— Persoana care v-a avertizat știa totul. Și tocmai ne-a trimis un mesaj nou.

Pe ecran apărea o singură propoziție: „Richard nu este cel care conduce gruparea. Mâine, la ora zece, Elena va primi vizita adevăratului proprietar al casei…”