PARTEA 4
Bărbatul din prag nu era de la secția din sat. Pe ecusonul lui scria inspectorul Radu Neagu, iar în spatele lui se aflau încă doi polițiști și o femeie cu o mapă groasă.
Prohorov nu venise după noi.
Trimisese pe altcineva.
— Ordinul este pentru ridicarea documentelor, a spus inspectorul Neagu. Și pentru protejarea martorilor.
Costică a început să tremure.
— Eu depun mărturie, a spus el.
— Atunci veți merge cu noi.
— Nu mă lăsați singur cu Prohorov.
— Nu veți fi singur.
Am simțit cum îmi slăbesc genunchii. Timp de luni întregi trăisem cu frica de hoți, dar în acea clipă am înțeles că pericolul fusese mai aproape și purtase uniformă.
Neagu a luat caietele cu mănuși albe.
— Cine a găsit cutia?
— Eu, am răspuns.
— Cine a păzit cheia?
M-am uitat spre Ghiță, care aștepta afară, în mijlocul uliței.
— El.
Inspectorul a zâmbit pentru prima dată.
— Atunci trebuie trecut și el în raport.
La secția județeană am ajuns după prânz. Prohorov era într-o cameră cu pereți galbeni, fără șapcă și fără zâmbet. Când m-a văzut, s-a ridicat brusc.
— Ați adus-o pe bătrână aici?
— Sunt martoră, am spus.
— Nu știți ce spuneți.
Neagu a așezat un aparat mic pe masă.
— Căpitane, ascultați cu atenție.
A apăsat butonul.
Vocea lui Prohorov a umplut camera.
„La femeia de pe strada Morii nu umblați până nu găsiți cheia. În cutia metalică este lista.”
Fața lui s-a albit.
— Este înregistrare falsă, a spus el.
— Atunci de ce vă recunoașteți vocea? a întrebat Neagu.
— Nu mă recunosc.
— Ați spus și că animalul trebuie făcut să dispară.
Prohorov a privit spre mine.
— Dumneavoastră ați provocat totul. Ați ascuns hoțul în casă și ați inventat povestea.
— Costică era pe jumătate dezbrăcat în curtea mea, am spus. Ghiță i-a rupt pantalonul, nu și amintirea.
Costică a intrat în încăpere cu un polițist lângă el.
— Am furat pentru Prohorov, a spus. Îi duceam informații. El îmi spunea unde să intru.
Prohorov s-a întors spre el.
— Taci!
— Am tăcut prea mult.
A fost prima dată când am văzut frica adevărată pe chipul lui Prohorov. Nu frica de pușcărie. Frica de a nu mai putea controla povestea.
Neagu a deschis mapa.
— Avem caietele, înregistrarea, fotografiile, mărturia lui Costică și actele de la arhive. Au fost depuse plângeri de la șapte familii.
— Nu puteți dovedi că eu am luat banii, a spus Prohorov.
— Nu trebuie să dovedim totul într-o singură zi.
Polițiștii i-au pus cătușele.
El s-a uitat la mine.
— O să vă pierdeți casa fără mine.
Am strâns medalionul de tablă între degete.
— Casa mea nu a fost niciodată a dumneavoastră.
A fost reținut în acea după-amiază, iar Costică a intrat într-un program de protecție ca martor. În următoarele zile, telefoanele au început să sune unul după altul. Oamenii din sat au adus acte, fotografii și chitanțe ascunse prin sertare. Fiecare document deschidea o altă ușă.
Avocatul lui Prohorov a încercat să mă convingă să retrag mărturia.
A venit la mine într-o dimineață ploioasă, cu o umbrelă neagră și un zâmbet subțire.
— Doamnă Valentina, clientul meu regretă anumite cuvinte.
— Regretă sau se teme?
— Vă poate oferi bani pentru liniște.
— Nu vreau bani.
— Atunci ce vreți?
— Să nu mai trebuiască să mă tem de poarta mea.
A plecat fără să mai spună nimic.
Câteva săptămâni mai târziu, Prohorov a fost trimis în judecată împreună cu doi complici. Costică a primit o pedeapsă mai mică pentru că a recunoscut totul și a returnat ce mai putea. Nu m-am bucurat când am auzit verdictul. Doar am respirat mai ușor.
Cel mai greu moment a venit într-o seară, când inspectorul Neagu m-a invitat să ascult înregistrarea completă. Într-o sală mică, cu un bec alb deasupra mesei, vocea lui Prohorov se auzea fără să poată fi oprită.
„Femeia e singură. O speriem și pleacă.”
Cuvintele au căzut între noi.
— Nu credeam că sună așa, a spus Neagu.
— Nici eu, am răspuns.
— Cum?
— Ca și cum viața mea ar fi fost un obiect pe care cineva îl putea muta.
Acasă, după ce totul s-a terminat, am intrat în odaia în care țineam lucrurile lui Andrei. Era goală. De pe perete lipsea calendarul vechi, iar pe raft rămăsese doar fotografia noastră, cu un colț îndoit.
Am pus medalionul lângă fotografie.
Pentru prima dată după trei ani, nu l-am mai purtat la gât.
Casa era liniștită.
Prea liniștită.
Ghiță a băgat capul pe ușă și a lovit ușor pragul cu ciocul.
— Da, știu, am spus. Ai grijă de mine.
A întors capul, mulțumit, și s-a așezat lângă sobă.
Au trecut patru luni.
În sat s-au schimbat multe. La poarta mea am pus o lampă nouă, iar Tonia a început din nou să intre în curte fără să lase ziarele la gard. Domnul Marin și-a reparat magazinul. Tanti Lidia și-a recuperat două dintre butoaie.
Eu am început să lucrez câteva ore pe săptămână la biblioteca din orașul apropiat. Sortam cărți, lipeam etichete și îi ajutam pe copii să citească. În fiecare dimineață plecam cu autobuzul de la șapte și zece, cu o cutie de mâncare în geantă și cu cheia casei prinsă de un șnur gros.
Într-o joi, un băiețel pe nume Matei a desenat pentru mine o pasăre albă cu aripi uriașe.
— Este paznicul dumneavoastră, mi-a spus.
— Pare foarte sever.
— Dar are inimă bună.
Am pus desenul pe frigider.
Când a venit primul îngheț, Ghiță a început să doarmă în adăpost, iar Vasile, motanul, s-a mutat din nou pe sobă. Casa nu mai părea o țintă. Părea, în sfârșit, casa mea.
Într-o seară de decembrie, am găsit un plic în cutia poștală. Nu era adresat prin poștă. Cineva îl strecurase pe sub capac.
Înăuntru era o singură foaie.
„Îmi pare rău. Putem vorbi. Te pot ajuta să vinzi casa și să începi o viață nouă.”
Nu era semnat, dar nu trebuia să fie.
Prohorov încerca încă să se întoarcă în viața mea, nu ca să-mi ceară iertare, ci ca să-și găsească o altă ușă prin care să intre.
Am luat foaia, am rupt-o în patru și am pus bucățile în sobă.
Nu i-am răspuns.
A doua zi am mers la bibliotecă. Matei mă aștepta cu un nou desen. De data aceasta, gâscanul avea lângă el o casă cu ferestre aprinse.
— Acum nu mai este singur, mi-a spus copilul.
Am zâmbit.
— Nici eu.
Seara, când am ajuns acasă, am găsit medalionul de tablă pe raft. L-am deschis și am privit fotografia lui Andrei. Apoi am pus lângă ea desenul lui Matei și am închis capacul.
Afară ningea mărunt. Ghiță stătea sub mărul bătrân, alb peste alb, cu ochii ațintiți spre poartă.
De data aceasta, nu mai păzea frica.
Păzea liniștea.
Missed the beginning?












