Am crezut că hoțul din sat se teme de câine, până când a zărit gâscanul meu și a început să țipe

În noaptea în care am văzut un hoț urcând gardul, gâscanul meu alb a ieșit din umbră fără să scoată un sunet.

Era aproape ora două. Casa dormea în jurul meu, cu pereții trosnind încet de căldură, iar în odaia alăturată motanul Vasile își mișca urechile în somn. M-am ridicat din pat și am mers desculță până la fereastră. Pe podea, lângă perdea, strălucea medalionul rotund din tablă pe care îl purtam la gât încă din ziua în care murise Andrei. Înăuntru țineam fotografia noastră, mică și îngălbenită.

Am ridicat perdeaua doar cât să pot privi afară.

Un bărbat cobora din curtea vecină. Avea un ciorap tras peste față, un sac gol în mână și șchiopăta ușor cu piciorul stâng. Îl recunoscusem imediat pe Costică Șchiopul, un hoț mărunt care umbla prin gară și dispărea ori de câte ori apărea poliția.

— Liniște… Nu are câine, a murmurat el.

A făcut doi pași spre solar.

Atunci Ghiță a apărut de lângă mărul bătrân.

Gâscanul meu de aproape zece kilograme înainta cu gâtul întins, atât de aproape de pământ încât ciocul îi atingea firele uscate de iarbă. Luna îi făcea penele să pară de oțel. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Ghiță… șopteam. Nu te băga.

Hoțul s-a întors.

Pentru o secundă, a râs înfundat.

— Ce faci, mătușă? Ai pus pasărea de pază?

Ghiță a șuierat.

Nu ca o pasăre. Ca o ușă ruginită împinsă cu forța.

Costică a făcut un pas înapoi, dar gâscanul s-a repezit. Aripile lui au lovit găleata de tablă, care s-a rostogolit prin curte cu un zgomot asurzitor. Costică s-a împiedicat de stratul de usturoi și a căzut în genunchi.

— Pleacă de aici! Pleacă, fiară!

Ghiță i-a prins pantalonul în cioc și a început să tragă. Bărbatul urla, iar eu am deschis ușa casei cu mâinile tremurând.

— Ghiță, lasă-l! Nu-l omorî!

— Ajutor! Femeie nebună, cheamă pe cineva!

— Eu? Tu ai intrat în curtea mea!

Am aprins lumina de pe prispă. Costică a încercat să se ridice, dar gâscanul i-a dat o lovitură cu aripa și l-a trântit din nou. Din sacul lui a căzut o lanternă mică, apoi ceva metalic a lovit piatra.

Am vrut să mă apropii, dar Costică a întins mâna spre obiect.

Ghiță a întors capul primul.

A lăsat pantalonul și s-a așezat deasupra lucrului căzut, cu aripile desfăcute.

— Ce ai acolo? am întrebat.

— Nimic!

— Atunci de ce îl păzești?

Bărbatul a început să înjure. Eu am luat mătura de lângă ușă și am ținut-o înaintea mea, deși știam că, dintre noi doi, Ghiță era singurul care nu se temea.

În depărtare s-a auzit un motor. Farurile unei mașini au măturat gardurile, apoi s-au stins brusc. Costică a privit spre șosea și, pentru prima dată, chipul i s-a golit de culoare.

— Nu trebuia să fie aici, a șoptit el.

— Cine?

Nu mi-a răspuns.

Mașina a pornit din nou, iar zgomotul ei s-a îndepărtat spre gară. Costică s-a smucit, lăsându-și pantalonul în ciocul lui Ghiță, și a fugit peste gard.

Am rămas singură în curte, cu inima bătându-mi în gât. Lângă piciorul gâscanului zăcea obiectul metalic. Ghiță și-a coborât capul peste el, ca și cum ar fi știut că acolo se ascundea ceva important.

Am întins mâna spre obiect, iar dinspre drum s-au auzit pași grăbiți și o voce cunoscută:

— Valentina! Deschide poarta imediat!

Era căpitanul Prohorov. Iar mâna lui se întindea deja spre zăvor…

PARTEA 2

Mâna căpitanului Prohorov s-a oprit la câțiva centimetri de zăvor, fiindcă Ghiță s-a repezit spre poartă și a izbit cu ciocul tabla subțire.

— Retrageți-vă, domnule căpitan! am strigat. Nu intrați până nu îl chem eu.

— Eu sunt poliția, cetățeană! a răspuns el. Deschideți imediat!

Ghiță s-a întors spre mine și a scos un sunet scurt, nemulțumit. În iarba udă, lângă piciorul lui, se vedea obiectul metalic: o cheie veche, lată, cu un capăt tăiat în formă de triunghi.

Prohorov a observat-o.

— Ce este aceea?

— Nu știu. A căzut din sacul unui hoț.

— Ce hoț?

— Costică Șchiopul. A intrat în curte.

Căpitanul a împins poarta, dar Ghiță a lovit-o din nou. Lemnul a trosnit.

— Luați pasărea de acolo!

— Nu pot să o iau. Nu se lasă.

— Atunci omorâți-o.

Am simțit că mi se răcește spatele.

— Pentru o pasăre care mi-a apărat casa?

— Pentru un animal agresiv care atacă oamenii.

În lumina galbenă de pe prispă, am văzut că Prohorov nu privea nici gâscanul, nici gardul. Privea cheia. Avea aceeași expresie pe care o văzusem cu trei zile înainte, când îi căzuse furașca în țărână și Ghiță îi sfâșiase pantalonul.

— Veniți mâine dimineață, am spus. Acum este noapte și nu intră nimeni în curtea mea.

— Îmi dați ordine?

— Îmi apăr casa.

Pentru câteva clipe am stat față în față, despărțiți de poartă și de gâscan. Apoi Prohorov a zâmbit fără bucurie.

— O să regretați încăpățânarea asta.

A plecat.

La ora trei și un sfert, am încuiat toate ușile și am pus cheia găsită într-o cutie de ceai. Nu am dormit. De fiecare dată când închideam ochii, auzeam vocea lui Costică: Nu trebuia să fie aici.

Dimineața, la șapte, am găsit pe gard o dungă albă de cretă. Era scurtă, perfect dreaptă, ca un semn făcut de cineva care știa exact unde să o pună.

Tanti Lidia a venit cu o găleată în mână și a privit-o fără să clipească.

— Asta nu e de la copii, Valentina.

— De unde știi?

— Pentru că și la mine a fost la fel înainte să-mi dispară butoaiele.

În aceeași zi, la prânz, poștărița Tonia a lăsat ziarele lângă poartă și a refuzat să intre.

— Nu râde, mi-a spus. Azi-noapte cineva a umblat și pe lângă oficiul poștal.

— Ai văzut pe cineva?

— Doar o mașină neagră. Și un bărbat care mergea strâmb.

— Costică?

Tonia și-a strâns buzele.

— Poate. Dar mai era cineva cu el.

Seara am mers la magazinul din sat. În spatele tejghelei, domnul Marin ținea un televizor vechi fără sunet. Când m-a văzut, a închis ușa din spate.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

— Nimic.

— Atunci de ce închizi?

A privit spre geam.

— Pentru că Prohorov a fost aici și a întrebat dacă ai vorbit cu cineva despre furturi.

Am simțit medalionul rece pe piept.

— De ce l-ar interesa ce vorbesc eu?

Marin nu a răspuns. A scos de sub tejghea o bucată de hârtie mototolită. Pe ea era desenat același triunghi ca pe cheia găsită în curtea mea.

— Am găsit-o în lada cu pâine, a șoptit el. Nu spune nimănui că ți-am dat-o.

În drum spre casă, am observat că cineva mă urmărea. De fiecare dată când mă întorceam, vedeam doar praful ridicat pe uliță.

În acea noapte, Ghiță nu s-a culcat în adăpost. S-a așezat chiar în fața ușii mele și a refuzat să se miște.

La unsprezece fără zece, s-a auzit o bătaie ușoară în geam.

Am apropiat lampa.

Dincolo de sticlă stătea Costică. Avea fața zgâriată, pantalonul rupt și ochii plini de groază.

— Deschideți, doamnă Valentina, a spus el. Dacă nu-mi dați cheia, mâine nu mai apucați să vorbiți cu nimeni…

PARTEA 3

Am deschis fereastra doar o palmă, iar Ghiță s-a ridicat imediat dintre ușă și prag.

— Vorbește de acolo, i-am spus.

Costică și-a dus mâna la obrazul zgâriat.

— Prohorov m-a trimis să vă sperii. Mi-a spus că nu locuiește nimeni pe strada asta și că luați doar lucruri vechi.

— Cine mai era cu tine?

— Un om de la gară. Și el.

— Prohorov?

Costică a dat din cap.

— Nu intră niciodată singur. El știe unde sunt camerele, cine pleacă din sat și cine ține bani în casă.

Am strâns medalionul de la gât.

— Dovedește.

A scos din cămașă un telefon zgâriat și l-a pus pe pervaz. Ecranul se aprindea și se stingea. A apăsat un buton.

Vocea lui Prohorov a ieșit prin difuzor, clară, nepăsătoare:

— La femeia de pe strada Morii nu umblați până nu găsiți cheia. În cutia metalică este lista. Dacă ajunge la județ, ne pierdem toți slujbele.

Înregistrarea a continuat.

— Și gâscanul?

— Îl speriați sau îl faceți să dispară. Femeia e singură, nu are pe cine chema.

Costică a oprit sunetul.

În curte, frunzele mărului foșneau, deși nu bătea vântul.

— Ce listă? am întrebat.

— Prohorov ține nume și adrese. Oameni bătrâni, case goale, economii. Eu am furat pentru el. Dar în seara aceea am văzut cheia și am înțeles că el caută ceva mai vechi decât banii.

— Unde este cheia?

— La pasăre.

Ghiță și-a întins gâtul peste obiectul metalic. Costică a înghițit în sec.

— Am lăsat-o intenționat în curtea dumneavoastră. Știam că el va veni după ea.

Dimineața, la opt, am mers cu Tonia și cu domnul Marin în camera din spatele magazinului. Am pus cheia într-o broască ascunsă sub o placă de lemn. S-a auzit un clic sec. Din perete a ieșit o cutie de tablă, învelită într-o bucată de pânză cerată.

Înăuntru erau caiete, fotografii ale caselor și copii după acte. Pe ultima pagină apărea numele meu, adresa mea și o notă scrisă cu cerneală roșie: „După găsirea listei, casa se golește. Femeia pleacă la copii.”

Tonia a dus mâna la gură.

— El a pregătit totul.

— Dar de ce cheia era la Costică? am întrebat.

Costică a privit podeaua.

— Pentru că această cutie aparținea tatălui lui Prohorov. El a ascuns aici actele prin care a luat casele oamenilor după inundație. Prohorov voia să le distrugă înainte să fie verificat.

În acel moment telefonul meu a sunat.

Era Prohorov.

— Valentina, a spus el calm, veniți singură la secție. Avem un mandat pentru percheziție.

— Pentru ce?

— Pentru furt și ascunderea unor dovezi.

Am privit caietele de pe masă.

— Dovezile sunt deja în mâinile cui trebuie.

Tăcere.

Apoi vocea lui s-a schimbat.

— Credeți că un telefon vechi și niște hârtii vă vor salva?

Înainte să închidă, am auzit o altă voce lângă el, foarte clară, tremurândă:

— Căpitane, inspectorii au ajuns la gară. Au găsit mașina.

Prohorov a înjurat și a închis.

Tonia a pornit înregistrarea pe care o făcuse cu telefonul ei.

— Acum mergem la poliția județeană, am spus.

Dar înainte să ieșim, ușa magazinului s-a deschis cu brutalitate. În prag stătea un bărbat în uniformă, iar mâna lui ținea un ordin ștampilat.

— Toată lumea rămâne pe loc, a spus el. Cine a pus mâna pe cutie?…