PARTEA 4 — M-au obligat să mă căsătoresc cu un șef mafiot, dar gestul lui de după ceremonie a făcut-o pe nașa mea să amuțească

PARTEA 4

Fotografia a apărut pe ecran la ora șase și douăsprezece minute dimineața.

Matei ținea nava de lemn la piept.

În spatele lui se vedea o ușă ruginită și umbra unui bărbat cu insigna în formă de ancoră.

Dante a închis telefonul.

— Nu mergem singuri și nu mergem la gară, am spus.

El m-a privit surprins.

— Ai auzit mesajul.

— Am auzit și amenințarea. Dacă vor să ne ducă într-un loc ales de ei, înseamnă că acolo au avantajul.

Pentru prima dată, Dante nu mi-a răspuns imediat.

Luca a pus pe masă o hartă a orașului. Degetele lui au lăsat o urmă de sânge pe hârtie, de la tăietura pe care o ascunsese în mănușă.

— Orfelinatul se află la șapte străzi de gară, spuse el. Putem ajunge înaintea lor.

— Nu, am spus. Merg eu.

— Elena…

— Este fratele meu. Dacă îl vede pe Dante, se va speria. Dacă mă vede pe mine, poate vine.

Dante a înțeles înaintea celorlalți.

— Și dacă este o capcană?

— Atunci vei fi aproape, dar nu la vedere.

Am sunat la orfelinat de pe telefonul lui Petru. Directoarea, doamna Varga, a recunoscut numele lui Matei și a început să vorbească repede.

— A plecat acum trei zile cu un bărbat care a prezentat acte de tutelă.

— Ce bărbat?

— Se numea Viktor Radu.

Am simțit că mi se strânge pieptul.

— Unde l-a dus?

— Nu știm. Dar băiatul a lăsat ceva sub pernă.

În aceeași clipă, sirenele s-au auzit în stradă.

Doi polițiști au intrat în clinică, urmați de un avocat pe care nu-l mai văzusem. Avea o servietă roșie și o expresie de om care venise să câștige, nu să întrebe.

— Dante Salvano, ești acuzat de răpire, extorcare și complicitate la moartea lui Adrian Marsh.

— Iar eu? am întrebat.

— Sunteți victima lui. Trebuie să veniți cu noi.

Dante a râs scurt.

— Nu o atingeți.

Polițistul a scos un mandat. Hârtia a foșnit, iar pentru o clipă mi-am amintit de plicul primit la atelier, cu cifra aceea absurdă și fraza dactilografiată care-mi schimbase viața.

Am făcut un pas înainte.

— Voi merge cu el, am spus. Dar înainte, verificați numele avocatului.

Bărbatul cu servieta roșie se încruntă.

— Nu aveți dreptul să mă interogați.

— Nu. Dar am dreptul să observ că numărul de pe mandat este identic cu cel din fotografia pe care tatăl meu a ascuns-o.

Luca a smuls servieta din mâna lui. În interior se aflau copii ale registrului, o armă mică și trei telefoane cu cartele diferite.

Polițiștii au schimbat priviri.

Avocatul a încercat să fugă.

Dante l-a prins de guler, dar eu i-am pus mâna pe braț.

— Nu-l lovi.

— Elena, el a lucrat pentru omul care ți-a ucis tatăl.

— Atunci lasă-l să vorbească în fața tuturor.

Asta a fost prima alegere pe care am făcut-o în căsnicia mea.

Și Dante a respectat-o.

La ora opt, am ajuns la vechea gară cu polițiștii ascunși în clădirile din jur. Nu eram singură, deși Viktor credea asta. În buzunar țineam sticluța de ojă vișinie pe care Dante mi-o dăruise în dimineața de după nuntă. O luasem din casă fără să știu de ce. Poate fiindcă era primul lucru pe care îl primisem fără să mi se ceară nimic în schimb.

Viktor a apărut dintre vagoanele abandonate.

Ținea mâna pe umărul lui Matei.

Băiatul era palid și strângea nava de lemn atât de tare, încât i se albiseră degetele.

— Fă un pas și copilul cade, strigă Viktor.

— Nu-l atinge, am răspuns.

— Tatăl tău a crezut că poate fura de la mine și să trăiască.

— Tata nu ți-a furat nimic.

— Mi-a furat un registru.

Dante apăru la capătul peronului.

— Registrul nu mai este al tău.

Viktor zâmbi.

— Salvano, tu încă mai crezi că orașul acesta ascultă de tine.

— Nu. Ascultă de dovezi.

Din difuzoarele gării se auzi vocea avocatului cu servieta roșie. Poliția găsise un dispozitiv de înregistrare în buzunarul lui. Tot ce spusese Viktor în ultimele minute fusese transmis direct anchetatorilor.

Viktor se uită în jur.

— Nu aveți dreptul.

— Ai avut dreptul să taci, spuse unul dintre polițiști. N-ai făcut-o.

Matei începu să plângă.

Am înaintat încet.

— Eu sunt Elena. Fiica lui Adrian.

— Nu te apropia, șopti Viktor.

— Nu vin pentru tine. Vin pentru el.

Am scos sticluța de ojă din buzunar și am ridicat-o la lumină.

Matei o privi printre lacrimi.

— Mama mea avea aceeași culoare, spuse el.

Mi s-a tăiat respirația.

— Știu. Tata mi-a spus că o cumpăra pentru ea.

— Tata a zis că o să vii?

— Da.

Nu știam dacă era adevărat. Dar în clipa aceea, trebuia să fie.

Matei a făcut un pas spre mine.

Viktor a încercat să-l tragă înapoi.

Dante s-a mișcat primul. Nu spre Viktor, ci spre copil. I-a prins mâna și l-a tras în spatele lui, exact când polițiștii l-au imobilizat pe Viktor.

Totul s-a întâmplat în câteva secunde.

Apoi a rămas doar zgomotul cătușelor și plânsul lui Matei în brațele mele.

Viktor a fost arestat pentru uciderea lui Adrian, falsificarea datoriilor, șantaj și răpirea copilului. Avocatul lui a renunțat la apărare în aceeași zi, după ce a aflat că toate convorbirile lui cu Viktor fuseseră înregistrate.

Marisa a dispărut din casa Salvano înainte de prânz.

A lăsat în urmă broșa de argint pe masa din salon și un bilet pentru Dante.

„Nu ai distrus doar afacerea. Ai distrus familia.”

Dante a citit biletul fără să clipească.

— Vrei să o cauți? am întrebat.

— Nu.

— Este sora ta.

— Știu. Dar nu mai pot salva oameni care aleg să ardă casa în care locuiesc.

În acea seară, poliția ne-a dus într-o sală de audiere. Pe masă se afla un aparat mic, cu un difuzor crăpat. De acolo au ascultat înregistrarea făcută de avocatul lui Viktor.

Vocea lui Dante se auzea rece:

„Dacă Elena află adevărul, oamenii lui Viktor vor veni după ea. Lăsați-o să creadă că mă tem de bani. Lăsați-o să mă urască, dar țineți-o în casa mea.”

Apoi se auzea vocea mea, înregistrată în biroul lui:

„Ai încercat sau l-ai ucis?”

Dante și-a plecat capul.

A fost prima dată când l-am văzut ascultându-se din afară.

Când aparatul s-a oprit, el a spus încet:

— Sună mai rău decât a fost.

— Pentru că ai spus-o cu adevărat.

— Știu.

Nu l-am iertat atunci.

Dar nici nu l-am mai văzut ca pe bărbatul care mă cumpărase.

După două zile, casa lui Dante deveni aproape goală. Paznicii plecară, telefoanele încetară să sune, iar pe coridoare rămaseră doar pașii noștri și roțile mici ale valizei lui Matei.

Camera mea avea încă patul neatins.

Pe noptieră se afla cutia de lemn.

Am luat sticluța de ojă și am dus-o la atelier.

Dante nu m-a oprit.

— Vrei să rămâi? m-a întrebat la ușă.

— Nu știu.

— Poți să pleci.

— Știu.

Era prima dată când puteam spune asta fără să simt că pierd ceva.

Am rămas în oraș, dar nu în casa lui. Am redeschis atelierul de lângă docuri. Am schimbat vitrina, am vopsit pereții și am pus pe tejghea o cană galbenă pentru Matei, care refuza să bea lapte din orice altceva.

Dante a venit o singură dată în prima săptămână.

A stat în ușă.

— Îți datorez o viață întreagă de explicații.

— Nu-mi datorezi o viață. Doar adevărul.

— Atunci voi începe cu atât.

Și a început.

Mi-a spus tot ce știa despre tatăl meu, despre registre, despre oamenii care îl urmăriseră și despre noaptea în care încercase să-l scoată din mașină înainte să izbucnească focul. Ajunsese prea târziu. Adrian îi încredințase doar înregistrarea și îi ceruse să mă protejeze.

Dante nu fusese eroul poveștii.

Fusese omul care alesese cea mai grea cale și mă obligase să merg pe ea.

Asta nu a făcut răul să dispară.

Doar l-a făcut suportabil de înțeles.

Trei luni mai târziu, cazul a ajuns în instanță. Viktor a pledat vinovat după ce procurorii au găsit conturile, înregistrările și toate numele din registru. Marisa a primit imunitate doar pentru mărturia ei și a părăsit orașul. Avocatul corupt a fost condamnat separat.

Dante a renunțat la transporturile ilegale și a predat autorităților registrele familiei sale.

— Nu vei mai fi șef? l-am întrebat într-o seară.

— Nu mai vreau să fiu omul de care ceilalți se tem.

— Și ce vei face?

— Voi învăța să fiu omul pe care cineva îl poate suna când îi este frică.

Matei a intrat atunci în cameră, cu un desen mototolit în mână.

— Elena, uite.

Desenase trei persoane lângă o casă mică: el, eu și Dante. Deasupra casei era un soare mare, cu raze strâmbe.

— Cine este acesta? am întrebat, arătând spre Dante.

— Unchiul care bate înainte să intre.

Dante a zâmbit.

Eu am plâns, dar nu m-am ascuns.

Au trecut alte șase luni. Atelierul a început să meargă bine. Angajam fete care, ca mine odinioară, știau să repare hainele altora, dar nu știau încă să-și repare viața. În fiecare dimineață deschideam obloanele la ora opt, făceam cafea și verificam dacă Matei își pusese fularul.

Într-o dimineață de decembrie, primul zăpadă a acoperit docurile. Matei a desenat o corabie pe vitrina înghețată, iar Dante a venit cu două pungi de pâine caldă.

— Ai primit un mesaj, spuse el.

Mi-a întins telefonul.

Era de la Marisa.

„M-am întors în oraș. Putem vorbi? Dante are nevoie de tine, iar tu încă ești soția lui.”

Am citit de două ori.

Apoi am șters mesajul.

Dante nu a încercat să mă oprească.

— Nu ești curioasă? întrebă el.

— Sunt. Dar curiozitatea nu este o obligație.

— Și căsnicia noastră?

Am privit spre Matei, care încerca să deseneze o fereastră pe zăpadă.

— A început ca o închisoare. Dacă mai rămâne ceva între noi, trebuie să fie ales în fiecare zi.

Dante a încuviințat.

— Atunci te aleg fără să te țin.

Nu i-am răspuns cu promisiuni mari.

Am pus doar mâna peste mâna lui.

În seara aceea, am scos rochia de mireasă din cutie. Am dus-o la atelier și am transformat materialul în trei rochițe pentru fetițele unor femei care nu-și permiteau haine noi.

Vălul l-am păstrat.

Nu pentru nuntă.

L-am prins deasupra ferestrei, unde zăpada se vedea prin țesătură ca printr-o lumină albă.

Sticluța de ojă vișinie a rămas pe tejghea. Matei o numea „culoarea curajului”.

Într-o dimineață, a luat-o și a desenat cu ea o dungă mică pe marginea navei de lemn.

— Acum nu se mai pierde, spuse el.

Am privit nava, apoi strada plină de zăpadă.

Pentru prima dată după mult timp, nu mai așteptam să se deschidă o ușă și să vină cineva să-mi spună ce trebuia să fac.

Ușa atelierului s-a deschis.

Dante a bătut înainte să intre.

Eu am zâmbit.

Și am păstrat cheia în mâna mea.