Când Larisa mi-a spus de ce o ura încă pe Ana, am răspuns calm, iar zâmbetul ei a dispărut

În fața supermarketului, Larisa mi-a prins brațul și mi-a spus că fiica ei putea muri dacă Ana refuza să o primească, iar eu am înțeles că trecutul se întorsese într-o singură clipă.

Era sâmbătă, puțin după ora unsprezece, iar asfaltul mirosea a ploaie caldă și a frunze zdrobite. În mâna dreaptă țineam lista Svetlanei, pătată cu ulei, iar din buzunarul blugilor se auzea foșnetul bonului de la brutărie. Mă gândeam la sosul pentru salată pe care îl uitasem săptămâna trecută, când o voce ascuțită m-a strigat.

— Nichita? Tu ești?

M-am întors și am văzut o femeie blondă, îmbrăcată într-un palton crem, cu ochelari mari și o geantă lucioasă. Am recunoscut-o abia după zâmbet.

— Larisa?

— În sfârșit! Douăzeci de ani au trecut și tot eu trebuie să te ajut să-ți amintești colegii?

A râs, dar în râsul ei era ceva neliniștit. Mi-a atins mâneca, ca și cum am fi fost prieteni apropiați, deși în liceu abia dacă schimbasem câteva cuvinte.

— Te-ai schimbat, i-am spus.

— Tu nu. Tot nepoliticos ai rămas.

Am zâmbit din obligație. Atunci a pomenit de foștii colegi, de întâlnirea din vară și, inevitabil, de Ana.

Ana fusese fata tăcută din ultima bancă. Purta mereu aceeași fustă bleumarin și un pulover cu un mic petic cusut la cot. Își prindea părul cu o agrafă de lemn în formă de frunză, singurul lucru frumos pe care și-l cumpărase din banii strânși pentru cărți. Larisa și prietenele ei îi spuneau sărăntoacă, tocilară și cioară albă.

— A rămas la fel de îngâmfată, a spus Larisa. Am salutat-o ieri la spital și nici măcar nu s-a uitat la mine.

— Poate nu te-a văzut.

— Nu. M-a văzut. A făcut-o intenționat.

— Unde ai întâlnit-o?

Larisa și-a strâns geanta la piept.

— La spitalul județean. Am nevoie de un imunolog pentru Arina. Și ghici cine este medic acolo?

— Ana.

Fața ei s-a schimbat. Pentru prima dată, nu mai părea femeia sigură pe ea de lângă supermarket, ci eleva care fusese prinsă copiind.

— Tu știai că a ajuns medic?

— Este specialistă. Predă și la academie.

— Dar ea nici bani de autobuz nu avea!

— Avea ceva mai important. Muncea.

Larisa a privit spre ușile automate ale magazinului, unde oamenii intrau și ieșeau cu sacoșe pline.

— Nichita, trebuie să mă ajuți.

— Cu ce?

— Vorbește cu ea. Spune-i că suntem colege. Că o rog să ne primească mai repede.

— Larisa, dacă este bolnavă copilul, mergi la urgență.

— Nu înțelegi! Arina are crize, se umflă la gât și nu poate respira bine. Mi-au spus că trebuie consultată urgent. Dar Ana stă acolo și se poartă de parcă ar fi regina lumii.

Mi s-a strâns stomacul. Mi-am amintit cum, în clasa a zecea, Ana își adunase caietele de pe podea în timp ce Larisa și fetele ei râdeau. Eu stătusem lângă fereastră. Nu o lovisem, dar nici nu o ajutasem.

— Îți amintești ce i-ați făcut?

Zâmbetul Larisei a înghețat.

— Eram copii.

— Ea era tot copil.

— Dacă refuză să ne ajute, o să spun tuturor cine este cu adevărat.

— Și cine este?

Larisa s-a apropiat atât de mult, încât am simțit mirosul dulce al parfumului ei.

— O femeie care și-a uitat trecutul.

În acel moment, telefonul ei a vibrat. A citit mesajul, iar degetele i-au început să tremure.

— Ce s-a întâmplat?

— Spitalul. M-au sunat. Trebuie să ajung imediat.

— La urgență?

Larisa nu mi-a răspuns. A pornit spre mașină, dar după trei pași s-a întors.

— Vii cu mine.

— De ce?

— Pentru că Ana o să te asculte pe tine.

Nu știam dacă era adevărat. Știam doar că, după douăzeci de ani, îmi revenise șansa de a nu mai sta lângă fereastră.

La ora douăsprezece și douăzeci, am intrat cu Larisa în spital. Holul mirosea a dezinfectant, iar pe scaunul de lângă cabinet zăcea o agrafă de lemn în formă de frunză.

Ana stătea în spatele ușii.

Larisa a ridicat mâna spre clanță, iar eu am văzut că unghiile îi tremurau. Apoi ușa s-a deschis din interior și o voce calmă a spus:

— Intrați. Dar înainte să vorbiți despre fiica dumneavoastră, trebuie să vă arăt ceva…

PARTEA 2

— Intrați. Dar înainte să vorbiți despre fiica dumneavoastră, trebuie să vă arăt ceva…

Ana ținea mâna pe clanță. Era mai înaltă decât mi-o aminteam, cu părul prins la ceafă și cu ochelari subțiri. Nu purta bijuterii, doar un ceas simplu și o insignă medicală prinsă de halat. Pe birou se afla o mapă maro, legată cu o panglică albă.

Larisa s-a oprit în prag.

— Fiica mea are nevoie de ajutor, nu de lecții despre trecut.

— Tocmai de aceea v-am chemat înăuntru, a răspuns Ana. Arina este în camera de observație. Are nevoie de investigații imediat. Dar dumneavoastră mi-ați cerut să schimb ordinea consultațiilor și ați spus că suntem prietene.

— Am fost colege.

— Nu este același lucru.

Am intrat ultimul. În cabinet mirosea a cafea rece și hârtie. Pe perete era o fotografie cu un grup de cercetători, iar într-un colț, prinsă într-o ramă, se vedea o agrafă de lemn identică celei de pe hol. Am simțit un nod în gât.

— Ana, am spus, eu sunt Nichita. Larisa m-a întâlnit dimineață și…

— Știu cine ești.

Vocea ei nu era aspră. Asta m-a făcut să mă simt mai vinovat.

— Îmi pare bine să te revăd.

— Și mie, am mințit.

Larisa a trântit geanta pe scaun.

— Ai fost mereu așa. Te prefăceai calmă, dar îi făceai pe ceilalți să pară răi.

Ana a privit-o câteva secunde.

— Fiica ta are doisprezece ani?

— Unsprezece.

— A avut febră, umflături și dificultăți de respirație în ultimele trei luni?

— Da.

— Și ai adus-o abia acum?

— Medicii de familie au spus că este o alergie.

— Atunci trebuie să verificăm, nu să ne certăm.

Înainte să apuce să mai spună ceva, un asistent a intrat grăbit.

— Doamna doctor, saturația a scăzut din nou.

Larisa a încremenit.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că mergem la copil, a spus Ana.

Am ieșit pe coridor. Arina stătea întinsă pe un pat îngust, cu o mască transparentă peste nas și cu degetele strânse în cearșaful alb. Larisa s-a repezit spre ea.

— Mami este aici, iubita mea.

— Nu o atingeți încă, a spus Ana. Lăsați asistenta să lucreze.

Larisa s-a întors furioasă.

— Nu-mi vorbi de parcă aș fi o mamă rea!

— Nu am spus asta.

— Dar asta gândești.

Ana și-a pus mănușile. Pe încheietura ei se vedea o cicatrice fină, ca o linie albă trasată cu creionul.

— Gândesc că fata dumneavoastră are nevoie de un medic, nu de o luptă între două femei care se cunosc de prea mult timp.

Arina a deschis ochii.

— Mami, ea este doamna despre care ai spus că era ciudată?

Larisa a devenit palidă.

Ana a auzit. Nu și-a ridicat vocea.

— Nu sunt ciudată, Arina. Sunt medicul care încearcă să te ajute.

Fata a dat încet din cap.

În următoarele două ore, am rămas pe hol, privind ușa laboratorului. Larisa mergea dintr-un capăt în altul, lovind podeaua cu tocurile. La un moment dat, s-a oprit în fața mea.

— Dacă Ana spune ceva despre liceu, ai să confirmi că exagerează.

— Nu pot.

— Ba poți. Tu ai fost acolo.

— Tocmai de aceea nu pot.

— Știi ce se întâmplă dacă fata mea pățește ceva?

— Știu ce se întâmplă dacă minți un medic.

M-a privit ca și cum aș fi trădat-o. Poate chiar o făcusem, după douăzeci de ani de tăcere.

Ana a ieșit din laborator cu o foaie în mână.

— Arina are o boală autoimună rară. Nu este o alergie. Dacă tratamentul începe astăzi, șansele sunt foarte bune.

Larisa și-a dus mâna la gură.

— O poți salva?

— Pot să fac tot ce ține de mine.

— Atunci fă-o fără să mă judeci.

— Nu te judec. Dar există ceva ce trebuie să știi despre analizele ei.

Ana a deschis mapa maro. Din interior a scos o fotografie veche, îngălbenită la margini. Eram în ea, în curtea liceului, cu toții râzând. În mijloc, Ana stătea cu genunchii murdari și cu agrafa de lemn ruptă în palmă.

— De ce ai păstrat asta? am întrebat.

— Pentru că în ziua aceea mi s-a spus că viitorul meu s-a terminat.

Larisa a făcut un pas înapoi.

— Nu începe iar.

— Nu eu am început, a spus Ana. Tu ai început atunci. Iar azi ai adus aici aceeași minciună.

— Ce minciună?

Ana a așezat fotografia pe masă și a împins mapa spre mine.

— Uită-te la ultima pagină. Tu ai spus că nu ai fost acolo. Dar eu am găsit dovada că ai fost prima persoană care a făcut plângerea împotriva mea…

PARTEA 3

— Uită-te la ultima pagină. Tu ai spus că nu ai fost acolo. Dar eu am găsit dovada că ai fost prima persoană care a făcut plângerea împotriva mea…

Am întors pagina cu degetele rigide. Înăuntru se afla o copie a unui raport școlar, datat cu douăzeci de ani în urmă. La rubrica „martor” era scris numele Larisei. Sub el, semnătura ei rotunjită, ușor înclinată spre dreapta.

Larisa a încercat să smulgă foaia.

— Este falsă.

— Nu este, a spus Ana.

— Cine ți-a dat-o?

— Directorul de atunci. Înainte să moară, mi-a trimis toate documentele păstrate în arhivă.

Am privit rândurile. Raportul spunea că Ana ar fi furat subiectele unui examen și că mai mulți elevi o văzuseră copiind. Dar pe verso era o notă scrisă de mână: „Subiectele au fost găsite în dulapul Larisei. Plângerea a fost retrasă după intervenția mamei sale.”

Mi s-a făcut frig, deși în cabinet era cald.

— Tu ai furat subiectele? am întrebat-o pe Larisa.

— Nu știi nimic!

— Știu că ai făcut-o să piardă bursa.

Larisa a început să plângă, dar lacrimile nu i-au înmuiat vocea.

— Eram copil. Toți făceam lucruri prostești.

— Nu toți distrugeam viețile altora, a spus Ana.

— Viața ta nu s-a distrus! Ești medic, ai tot ce ai vrut!

Ana a zâmbit fără bucurie.

— Am ajuns medic după ce am lucrat dimineața la brutărie și noaptea la o spălătorie. Am pierdut doi ani pentru că universitatea nu m-a primit cu recomandarea aceea. Tatăl meu a murit între timp, iar mama a vândut casa ca să-mi plătească taxele. Tot ce vezi aici a costat mai mult decât îți poți imagina.

Larisa a coborât ochii.

— Nu am știut.

— Nu ai vrut să știi.

Arina a început să tușească în camera de observație. Ana s-a întors imediat spre ușă.

— Este copilul tău acolo, Larisa. Poți rămâne și să mă urăști, sau poți să-mi dai informațiile de care am nevoie.

Larisa și-a șters obrazul.

— Ce vrei să spun?

— Tot. Când au început crizele, ce medicamente a luat, cine a recomandat tratamentul și de ce ai ascuns că i se umflă gâtul.

— Mi-a fost teamă.

— Atunci spune adevărul acum.

Larisa a respirat adânc și, pentru prima dată, nu s-a mai apărat.

— Am schimbat doza fără să întreb medicul. Am citit pe internet că medicamentul îngrașă. Arina se rușina la școală și am vrut să o ajut.

Ana a închis ochii o secundă.

— Asta i-a agravat boala.

— O să moară?

— Nu, dacă începem tratamentul imediat.

Larisa s-a prăbușit pe scaun. Eu am rămas lângă ușă, simțind că toate tăcerile mele din liceu se întorseseră în acel cabinet.

— Ana, am spus, îmi pare rău.

— Pentru ce?

— Pentru că am văzut și nu am făcut nimic.

Ea m-a privit lung.

— Uneori, tăcerea nu este neutrală, Nichita. Îi ajută pe cei care strigă mai tare.

În acea seară, Arina a primit prima doză de tratament. Respirația i s-a liniștit, iar degetele i s-au relaxat pe cearșaf. Larisa stătea lângă pat, cu fruntea lipită de marginea saltelei.

Ana a venit cu un plan scris și l-a pus în mâna ei.

— Vei respecta fiecare etapă. Fără schimbări făcute singură.

— Îți mulțumesc.

— Nu-mi mulțumi încă. Urmează luni grele.

Larisa a ridicat privirea.

— Pot să repar ce am făcut?

— Nu poți schimba trecutul. Poți doar să nu mai minți despre el.

Atunci telefonul Anei a sunat. S-a îndepărtat câțiva pași și a răspuns. Am văzut cum i se schimbă fața.

— Da, eu sunt… Cum adică au publicat deja? Nu, documentele trebuiau verificate înainte… Cine v-a dat înregistrarea?

A ascultat în tăcere, apoi s-a uitat spre Larisa.

— Înțeleg.

A închis.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

Ana a strâns telefonul în palmă.

— Cineva a trimis presei înregistrarea în care Larisa recunoaște că a falsificat plângerea. Mâine dimineață, numele meu va fi pe toate paginile, dar nu pentru motivul pe care îl crezi.

— Cine a trimis-o?

Ana a privit spre salonul în care Arina dormea.

— Nu știu. Dar persoana aceea susține că povestea nu s-a terminat cu noi. Și tocmai mi-a trimis un mesaj: „Întrebați-o pe mama Larisei cine a furat banii bursei…”