Soțul meu a cerut divorțul în fața mamei lui, iar răspunsul meu liniștit a făcut-o să-și piardă zâmbetul

Când Maxim a spus că vrea divorțul, mama lui a lăsat furculița pe masă atât de brusc, încât farfuria a tresărit sub ea.

— Când ai hotărât asta? — am întrebat, deși în mintea mea răspunsul exista deja.

Maxim stătea în capătul mesei, cu cămașa albă în dungi subțiri și cu mâinile strânse între genunchi. Galina Petrovna, îmbrăcată în paltonul ei bleumarin, mă privea ca pe un obstacol care urma să fie mutat din drum.

— Nu mai contează când, Irina, a spus el. Contează că s-a terminat.

— S-a terminat pentru tine sau pentru amândoi?

Galina și-a îndreptat spatele.

— Nu transforma o discuție serioasă într-o scenă, draga mea. Maxim a fost foarte răbdător.

Am zâmbit și am luat cana de lângă farfuria lui. În timp ce o mutam, degetul meu a atins solnița ceramică în formă de lămâie, moștenită de la bunica. Avea o crăpătură pe mijloc, reparată cu grijă, iar când o ridicai se auzea un clinchet mic, metalic, al capacului.

— Întreb doar cine a luat hotărârea, am spus. A ta sau a mamei tale?

Maxim a ridicat privirea. Pentru o secundă, în ochii lui n-a mai fost tristețe, ci teamă. Apoi a dispărut.

— Nu începe.

— Nu încep nimic. Doar vreau să știu dacă soțul meu vorbește cu mine sau dacă asist la o ședință de familie.

Galina a lovit masa cu unghia.

— Ai avut tot ce ți-ai dorit în casa asta. Haine, vacanțe, liniște. Și acum te porți de parcă ai fi fost ținută captivă.

— Liniște? — am repetat. — Asta numiți voi faptul că de opt luni Maxim doarme cu telefonul sub pernă?

Maxim s-a ridicat.

— Gata!

Scaunul lui a zgâriat podeaua. În bucătăria încălzită mirosea a pâine prăjită și a busuioc, dar mie mi s-a făcut frig.

— Vreau să pleci din apartament până la sfârșitul săptămânii, a spus el.

Am privit spre pereții pe care îi zugrăvisem singură, spre raftul cu fotografii și spre calendarul de lângă frigider. Apartamentul fusese cumpărat înainte de căsătorie din economiile mele și din banii lăsați de bunica. Maxim știa asta. Galina știa și mai bine.

— De ce până la sfârșitul săptămânii?

Galina a scos din geantă o mapă neagră și a pus-o pe masă. Nu a deschis-o.

— Pentru că avem deja o înțelegere pregătită. Semnezi, iei câteva lucruri și pleci fără scandal.

— Iar dacă nu semnez?

— Atunci ne vedem în instanță, a spus Maxim, dar glasul îi tremura.

Am simțit cum îmi pulsează tâmplele. Nu de frică. De furia pe care o ținusem în mine luni întregi, în timp ce el îmi spunea că are întâlniri târzii, iar mama lui îmi verifica sertarele și întreba cine mă sună.

— Bine, am spus.

Galina a clipit.

— Bine?

— Sunt de acord cu divorțul.

De data aceasta, ea a încremenit.

— Nu te cred.

— Nu ți-am cerut să mă crezi. Doar să-mi dai mapa.

Maxim a făcut un pas spre ea. Galina și-a ținut geanta lipită de coaste.

— Nu aici, a șoptit ea.

— Ba chiar aici, am răspuns. — Mi-ați cerut să plec din propria casă. Aș vrea să citesc ce ați pregătit.

În hol s-a auzit atunci cheia răsucindu-se în broască. Cineva venea spre noi, iar mâna lui Maxim s-a întins către mapa neagră…

PARTEA 2

Mâna lui Maxim s-a oprit la câțiva centimetri de mapă, chiar când ușa de la intrare s-a deschis.

În prag stătea Ana Dobre, avocata pe care o sunasem cu două zile înainte. Purta o haină verde închis, udă la umeri, și ținea sub braț o servietă îngustă. În mâna dreaptă avea un dosar cu colțurile îndoite de ploaie.

— Doamna Dobre? — Galina s-a ridicat atât de repede, încât scaunul a căzut în spatele ei. — Cine v-a chemat?

— Eu, am spus.

Maxim s-a întors spre mine.

— Tu ai chemat un avocat?

— Ai spus că divorțul este o hotărâre luată de amândoi. Mi s-a părut corect să existe cineva care să mă reprezinte și pe mine.

Ana a pus servieta pe masă, lângă solnița în formă de lămâie. Capacul ei a clinchetit când marginea servietei a atins masa.

— Am venit pentru documentele despre care am discutat, Irina.

Galina și-a recăpătat vocea.

— Nu aveți dreptul să intrați aici și să ne intimidați.

— Sunt în locuința clientei mele, a răspuns Ana. Iar dacă mapa aceea conține un acord de divorț, ar fi bine să nu fie ascunsă.

Maxim a luat mapa și a împins-o către mine.

— Uite. Semnează și terminăm.

Am deschis-o. Prima pagină era o cerere de divorț, redactată în grabă. A doua conținea o declarație prin care renunțam la orice pretenție asupra apartamentului, asupra economiilor și asupra firmei de transport pe care o înființasem cu Maxim înainte să ne căsătorim.

Firma era trecută pe numele lui. Capitalul inițial, însă, venise din contul meu.

— Interesant, am spus.

— Ai semnat că banii au fost un cadou, a spus Galina.

— Nu am semnat nimic de genul acesta.

Ana a întins mâna.

— Pot să văd pagina a treia?

Galina a făcut un pas înainte.

— Nu este nevoie.

— Tocmai de aceea este nevoie.

Am întors pagina. Acolo era o copie a unei împuterniciri prin care îi dădeam lui Maxim dreptul să vândă apartamentul și să retragă banii din contul meu. Semnătura semăna cu a mea, dar literele erau apăsate altfel. Bunica mă învățase să observ detaliile. Eu lucrasem ani de zile cu acte și cifre. Când semnam, litera „r” avea întotdeauna o coadă scurtă. Pe foaie, coada era lungă și tăioasă.

— Aceasta este falsă, am spus.

Maxim a râs fără veselie.

— Nu poți demonstra asta.

— Ba da, a răspuns Ana. Dar nu încă.

În camera de zi, ceasul de perete a bătut ora șapte. Sunetul a trecut prin mine ca o lovitură.

Galina și-a strâns paltonul la piept.

— Irina, gândește-te la fiica ta. Mara nu are nevoie de scandal, de poliție și de străini în casă.

Auzindu-i numele, mi s-a strâns stomacul. Mara avea șapte ani și dormea în acea seară la tatăl meu, în orașul vecin. Galina știa asta. Folosea copilul ca pe o cheie pentru fiecare ușă pe care nu o putea deschide singură.

— Nu o amesteca pe Mara, am spus.

— Atunci semnează.

Maxim s-a apropiat de mine. Mirosea a mentă și a ploaie.

— Nu vreau să te rănesc, Irina. Vreau doar să pleci discret.

— De ce e atât de important să plec discret?

El a tăcut.

Ana și-a deschis servieta și a scos o foaie împăturită.

— Pentru că, înainte de a discuta divorțul, trebuie să discutăm despre transferurile făcute din conturile firmei, a spus ea.

Chipul lui Maxim s-a golit de culoare.

— Ce transferuri?

— Cele către trei societăți înregistrate pe numele unei rude a mamei dumneavoastră.

Galina a pălit.

— Minciuni.

— Am copii după ordinele de plată, am continuat eu. Și după mesajele prin care îi cereai lui Maxim să mute banii înainte de audit.

Maxim a făcut un pas înapoi.

— Nu ai acces la mesajele mele.

— Nu mai ești singurul care păstrează dovezi.

Atunci telefonul Anei a vibrat. Ea a privit ecranul, iar expresia i s-a schimbat.

— Irina, trebuie să vezi ceva înainte să semnezi orice.

— Ce anume?

Ana a scos din servietă un mic aparat de înregistrare și l-a așezat pe masă, chiar lângă solnița crăpată. Maxim l-a recunoscut imediat. S-a repezit spre el, dar Ana i-a prins încheietura…

PARTEA 3

Ana i-a prins încheietura înainte ca degetele lui să atingă aparatul.

— Nu îl atingeți, domnule Popescu.

— Ce naiba este asta? — Maxim încerca să-și elibereze mâna. — Irina, ai înregistrat oameni în casa mea?

— În casa mea, l-am corectat.

Ana i-a dat drumul și a apăsat un buton. Din difuzor s-a auzit mai întâi un fâșâit, apoi vocea lui Maxim, clară, înregistrată cu două seri înainte.

„După ce semnează, vindem apartamentul. Banii acoperă împrumutul și nimeni nu mai întreabă de contabilitate.”

În bucătărie s-a făcut o liniște grea.

A urmat vocea Galinei.

„Iar dacă refuză, o declarăm instabilă. Am vorbit cu medicul. O femeie care își imaginează trădări și hoții nu pare credibilă în fața nimănui.”

Am simțit că aerul îmi rămâne blocat în piept. Știam ce auzisem, dar ascultarea acelor cuvinte în fața lor a fost altceva. Era ca și cum cineva îmi deschidea o rană și îmi cerea să privesc înăuntru.

Galina s-a sprijinit de spătarul scaunului.

— Nu am spus asta.

— Ba da, a răspuns Ana. Și data înregistrării apare pe fișier.

Maxim se uita la aparat de parcă ar fi fost un animal care îl mușcase.

— Era o discuție privată. Nu înseamnă nimic.

— Înseamnă intenție, a spus Ana. Iar acum să vedem documentele.

A deschis dosarul cu colțuri ude. A pus pe masă raportul unui expert grafoscop, extrasele bancare și o copie a contractului de împrumut. Sub contract exista o pagină ascunsă, pe care numele meu fusese folosit ca garant fără acordul meu.

— Împrumutul de două sute optzeci de mii de lei a fost obținut prin această semnătură falsificată, a spus Ana. Banii au intrat în contul firmei și au fost transferați, în aceeași zi, către societățile controlate de doamna Petrescu.

Galina a izbucnit.

— Fiul meu a muncit pentru fiecare leu!

— Atunci de ce banii au ajuns la cumnatul dumneavoastră? — am întrebat.

— Pentru protecție.

— Împotriva cui?

N-a răspuns.

Maxim și-a trecut palmele peste față. Îi tremura un deget.

— Irina, ascultă-mă. Am vrut să repar lucrurile. Am crezut că pot returna banii înainte să afli.

— Și de aceea ai vrut să-mi iei apartamentul?

— Aveam nevoie de timp.

— Aveai nevoie de bunurile mele.

El a coborât ochii.

Ana a scos apoi o scrisoare sigilată.

— Mai există ceva. Am solicitat verificarea transferurilor și protecția temporară a conturilor. De mâine dimineață, nimeni nu poate vinde sau retrage nimic fără acordul instanței.

Galina s-a întors spre mine, cu chipul schimonosit.

— Tu ai făcut toate astea în timp ce ne serveai masa?

— Am servit masa pentru că Mara m-a învățat că oamenii trebuie ascultați până la capăt, am spus. Dar nu înseamnă că îi și cred.

Telefonul lui Maxim a început să sune. Pe ecran apărea numărul unui bărbat salvat doar cu inițiala „D”. El a răspuns, iar vocea de la celălalt capăt s-a auzit suficient de tare.

— Maxim, au venit oamenii de la bancă. Spun că au primit raportul. Și mai este ceva: cineva a depus o plângere pentru fals și delapidare.

Maxim a închis telefonul cu mâna albă.

— Cine a depus plângerea? — a întrebat Galina.

Ana m-a privit.

— Eu, în numele Irinei.

Maxim s-a apropiat de mine. Pentru prima dată în acea seară, părea cu adevărat speriat.

— Ai vrut să mă distrugi.

— Nu. Am vrut să nu mă distrugi tu pe mine.

Aparatul de înregistrare a rămas între noi, cu lumina lui roșie clipind încet. Atunci telefonul meu a sunat. Era tatăl meu. Am răspuns, iar după primele cuvinte mi s-au înmuiat genunchii.

Mara nu mai era la el. Plecase de acolo cu o oră înainte, spunând că Maxim urma să o ia pentru o „plimbare scurtă”…