PARTEA 4 — Soțul meu a cerut divorțul în fața mamei lui, iar răspunsul meu liniștit a făcut-o să-și piardă zâmbetul

PARTEA 4

Am închis telefonul și am rămas nemișcată, cu mâna lipită de ureche.

— Ce s-a întâmplat? — a întrebat Ana.

— Mara nu mai este la tata.

Maxim a făcut un pas spre mine.

— Am luat-o eu. Este fiica mea.

— Unde ai dus-o?

— La mama. Voiam să vorbesc cu ea fără să fii de față.

Galina a deschis gura, dar nu a scos niciun sunet.

— Maxim, adu-mi copilul acum.

— Nu-mi dai ordine în propria mea familie.

— Nu te-am întrebat dacă pot.

Ana și-a luat telefonul.

— Domnule Popescu, dacă minora este ținută împotriva voinței mamei și nu comunicați imediat locul, sun la poliție.

— Nu am răpit-o!

— Atunci spuneți unde este.

A urmat o secundă de tăcere.

— La casa mamei, în cartierul Viilor.

— Ana, te rog, sună tu. Eu plec.

— Nu singură.

Am apucat cheile de pe bufet. Solnița în formă de lămâie s-a clătinat când am trecut pe lângă masă, iar capacul ei a scos acel clinchet mic, familiar. Înainte, sunetul mă liniștea. În seara aceea, m-a ținut în picioare.

La ora opt și douăzeci și cinci, am ajuns la casa Galinei. Ploaia se transformase în ace de gheață. În curte, un bec galben pâlpâia deasupra porții.

Am bătut.

— Deschideți!

Dinăuntru s-a auzit plânsul Marei.

— Mamă!

Mi s-a tăiat respirația.

— Sunt aici, iubita mea!

Maxim a deschis ușa doar cât să-și strecoare fața.

— Nu face scandal.

— Dă-te la o parte.

— Mara s-a speriat din cauza ta.

— Mara s-a speriat pentru că ai luat-o fără să-mi spui.

El a încercat să închidă ușa, dar Ana a pus piciorul între toc și prag.

— Domnule Popescu, poliția este pe drum.

Maxim a privit-o, apoi m-a privit pe mine. În spatele lui, Mara stătea lângă calorifer, cu ghiozdanul încă în spate și cu ursulețul strâns la piept.

— Vino la mine, am spus.

Mara a alergat și s-a lipit de abdomenul meu.

— Mi-a spus că vom locui toți aici și că tu vei pleca, a șoptit ea.

Am închis ochii.

— Nu plec nicăieri fără tine.

În acel moment au sosit doi polițiști. Maxim a început să vorbească repede.

— Este o neînțelegere de familie. Soția mea este agitată și încearcă să mă provoace.

Unul dintre polițiști a pornit camera de pe uniformă.

— Repetați, vă rog, mai rar.

— Nu trebuie să înregistrați asta.

— Ba trebuie.

Maxim a tăcut.

A doua zi, la ora zece, avocatul lui ne-a întâlnit într-un birou cu pereți de sticlă. Pusese pe masă aceleași hârtii pe care Galina voia să mă oblige să le semnez.

— Clientul meu propune o separare amiabilă, a spus el.

Ana a deschis dosarul.

— Clientul dumneavoastră a falsificat o împuternicire, a contractat un împrumut folosind identitatea soției și a mutat banii firmei în conturi controlate de familia lui.

Avocatul a privit către Maxim.

— Mi-ați spus că documentele sunt autentice.

— Sunt autentice!

— Expertiza spune contrariul.

— Atunci găsește o soluție!

Avocatul și-a strâns mapa.

— Soluția nu este să mint în fața instanței. Renunț la reprezentare.

Maxim a rămas cu gura întredeschisă.

În aceeași după-amiază, anchetatorii au intrat în sediul firmei. Au ridicat calculatoare, registre și cutii cu facturi. Galina a venit la mine pe hol, fără palton, cu părul desfăcut.

— Spune-le că ai greșit, Irina.

— Nu am greșit.

— E fiul meu.

— Știu.

— Îl vei trimite la închisoare.

— Nu eu l-am trimis acolo. Alegerile lui l-au adus până aici.

În sala de audiere, câteva săptămâni mai târziu, Maxim a ascultat pentru prima dată înregistrarea întreagă. Nu doar fraza cu apartamentul. Și discuția despre mine. Despre cum mă puteau face să par instabilă. Despre Mara. Despre banii mei.

Vocea lui se auzea din difuzor, sigură și rece.

„Irina nu va înțelege nimic până nu va fi prea târziu.”

Maxim a ridicat capul.

— Eu am spus asta?

Nimeni nu i-a răspuns.

— Eu am spus asta? — a repetat el, de data aceasta mai încet.

Judecătoarea a privit în dosar.

— Ați recunoscut vocea?

Maxim a închis ochii.

— Da.

A fost condamnat pentru fals și delapidare, iar instanța a stabilit că apartamentul și economiile îmi aparțineau. Firma a fost închisă, datoriile ilegale au fost anulate, iar banii recuperați au intrat în contul meu. Galina a primit o pedeapsă cu suspendare și obligația de a restitui partea pe care o primise.

Nu am simțit bucurie.

Doar oboseală.

Cea mai grea zi a fost când am golit camera lui Maxim. Nu pentru că îl mai iubeam, ci pentru că fiecare obiect părea să întrebe de ce îl lăsasem atât de mult să-mi spună cine sunt.

Pe raft a rămas o singură fotografie. Eu, Maxim și Mara, la mare, cu trei ani înainte. Mara râdea, eu țineam solnița în formă de lămâie în palmă, iar Maxim privea aparatul cu brațul în jurul nostru.

Am luat fotografia și am pus-o într-un sertar.

Solnița am păstrat-o.

După trei luni, ne-am mutat într-un apartament mai mic, aproape de școala Marei. Diminețile aveau miros de cafea, creioane ascuțite și pâine caldă de la brutăria de la colț.

Am început să lucrez din nou ca auditor financiar. Îmi plăcea să pun ordine în cifre. Cifrele nu promiteau iubire și nu cereau să le salvezi. Spuneau exact ce se întâmplase.

Mara desena în fiecare seară la masa din bucătărie. Într-o joi, mi-a întins o foaie.

— Uite, mamă. Am desenat casa noastră.

În desen era un bloc galben, o fereastră mare și două siluete ținându-se de mână.

— Cine suntem?

— Noi două.

— Și tata?

Mara a ridicat din umeri.

— Poate să vină dacă învață să nu mai mintă.

Am îmbrățișat-o fără să-i spun că uneori oamenii mari învață prea târziu.

În noiembrie a căzut primul omăt. Mara a lipit pe geam o stea de hârtie, iar eu am pregătit ceaiul într-o seară în care vântul bătea în rame.

Telefonul a vibrat.

Era un mesaj de la Maxim.

„Am ieșit. Am nevoie să vorbim. Pentru Mara. Pentru noi. Pot să mă schimb.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns.

„Pentru Mara putem vorbi doar prin avocat și numai despre lucrurile care țin de ea. Între noi nu mai există nimic de reparat. Îți doresc să-ți găsești drumul, dar nu mă mai întorc pe al tău.”

Am închis telefonul.

Nu am blocat numărul. Nu mai aveam nevoie să fug de el.

Mara a intrat în bucătărie cu steaua de hârtie în mână.

— Mamă, unde o punem?

— Lângă fereastră.

Am ridicat-o împreună. Pe masă, solnița ceramică în formă de lămâie strălucea în lumina albă a dimineții. Crăpătura reparată se vedea încă, dar nu mă mai deranja.

Unele lucruri nu se întorc la forma de dinainte.

Se vindecă altfel.

Și rămân în picioare.