Fosta colegă mi-a cerut ajutor pentru fiica ei, dar când am rostit un singur nume, zâmbetul Larisei a dispărut

În clipa în care Larisa mi-a spus că fiica ei are nevoie urgentă de un imunolog, am înțeles că trecutul nu moare niciodată cu adevărat.

Era sâmbătă, puțin după ora unsprezece, iar eu mergeam spre supermarketul de lângă blocul nostru, cu lista Svetlanei mototolită în buzunar. Aerul mirosea a asfalt încălzit și a liliac. Țineam în mână sacoșa pliabilă cu un fermoar roșu, aceea pe care soția mea o primise la serviciu și pe care mă obliga să o folosesc ca să nu mai cumpăr pungi.

— Nichita? Doamne, tu ești?

M-am întors. Femeia din fața mea purta ochelari mari, o haină crem și un parfum dulce, greu. Am privit-o câteva secunde fără să o recunosc.

— Îmi pare rău… ne știm?

Ea a râs, dar râsul i s-a oprit repede în gât.

— Larisa. Din clasa a unsprezecea. Chiar ai uitat?

Atunci am văzut-o pe fata din amintirile mele sub machiajul atent. Larisa, cea care conducea toate glumele. Larisa, care hotăra cine avea voie să stea la masa lor și cine trebuia să mănânce singur, lângă calorifer.

— Au trecut douăzeci de ani, am spus. Te-ai schimbat.

— Tu nu. Tot slab și neîndemânatic ai rămas.

A rostit-o zâmbind, ca și cum ar fi fost o glumă nevinovată. Eu însă am simțit vechea strângere din stomac, aceea pe care o aveam când o vedeam apropiindu-se de banca mea.

Am vorbit despre soții, copii și serviciu. Larisa mi-a povestit cât de bine îi merge, cât de atentă este la alimentație și cât de mult investește în educația fiicei sale, Arina. Apoi, ca și cum ar fi așteptat exact momentul acela, a schimbat tonul.

— Tu mai ții legătura cu Anca?

Am încremenit cu mâna pe fermoarul sacoșei.

— Cu Anca? Da. De ce?

— Am văzut-o ieri la spitalul județean. Nici măcar nu m-a salutat. A trecut pe lângă mine de parcă eram invizibilă.

— Poate nu te-a văzut.

— M-a văzut. Și să nu-mi spui că s-a schimbat. Tot aceeași îngâmfată a rămas. Pe vremuri se credea mai deșteaptă decât toți.

Am privit spre intrarea supermarketului. Ar fi trebuit să închei conversația, dar vocea ei m-a întors în curtea școlii, unde Anca stătea cu manualele strânse la piept, în timp ce Larisa și prietenele ei îi ascundeau ghiozdanul.

— Anca este medic, am spus încet. Imunolog. Conduce secția de cercetare și ține cursuri la academie.

Larisa a clipit.

— Medic?

— Da.

— Dar părinții ei abia aveau bani de pâine. Țin minte că voia să intre la facultate și nu avea cu ce.

— A intrat pe merit. A primit bursă.

Fața Larisei s-a schimbat. Pentru prima dată, nu mai avea replică pregătită.

— Arina are nevoie de un imunolog, a spus ea după câteva secunde. Are crize tot mai dese. Am încercat să obțin o programare și mi-au spus că trebuie să aștept două săptămâni.

— Atunci sună la spital.

— Am sunat. Nu m-au ajutat. Dar dacă Anca lucrează acolo… poate ai putea să-i vorbești.

Am strâns sacoșa până când fermoarul roșu mi-a tăiat degetul.

— De ce nu îi vorbești tu?

Larisa a zâmbit amar.

— După cum m-a tratat ieri? Nu accept să mă umilesc.

În aceeași seară i-am povestit Svetlanei totul. Ea a tăcut, apoi a pus cana pe masă.

— Anca nu te-a rugat să fii mesagerul nimănui.

— Știu.

— Atunci de ce vrei să te bagi?

Nu i-am răspuns. Poate pentru că, în adâncul meu, încă mă simțeam vinovat. În acei ani, nu o batjocorisem pe Anca, dar nici nu o apărasem suficient.

Luni, la ora opt și jumătate, am ajuns în fața spitalului. Am sunat-o pe Anca. A răspuns după al treilea apel.

— Nichita? S-a întâmplat ceva?

— Trebuie să-ți spun ceva despre Larisa.

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— Vino la cabinetul șapte. Dar, înainte să intri, gândește-te bine dacă vrei să-mi ceri o favoare pentru ea.

Am urcat scările, iar în buzunar am simțit lista Svetlanei, împăturită în patru. Când am deschis ușa cabinetului, Anca stătea lângă o masă acoperită cu dosare. Pe unul dintre ele era lipită o etichetă roșie.

— Spune-mi tot, a zis ea.

Am început să vorbesc. N-am apucat să termin, pentru că Anca a întins mâna spre dosarul cu eticheta roșie și a spus……

PARTEA 2

…— Înainte să-mi ceri să o programez pe Arina, trebuie să vezi ceva.

Anca a deschis dosarul, dar nu mi l-a întins. În cabinet se auzea bâzâitul aparatului de aer condiționat, iar pe pervaz o plantă de aloe își ridica frunzele spre lumină.

— Nu vreau să mă răzbun pe Larisa, a spus ea. Dar nici nu mai sunt fata care trebuia să suporte orice doar pentru că era săracă și tăcută.

— Nu am venit să-ți cer să o ierți.

— Ai venit să-mi ceri să o ajut.

Am lăsat privirea în jos.

— Fiica ei este bolnavă.

— Știu. Am văzut rezultatele preliminare.

Am ridicat capul.

— Cum adică?

— Arina a fost consultată ieri la camera de gardă. Are episoade de febră, infecții repetate și o scădere severă a imunității. Nu e o simplă alergie, așa cum i-a spus mama ei.

M-am așezat pe scaun. Plasticul rece mi s-a lipit de palme.

— Poți să o ajuți?

— Pot să încerc. Dar trebuie să urmeze procedura. Analize complete, investigații genetice, apoi tratament. Nu pot să sar peste alți copii doar pentru că Larisa îți este cunoscută.

— Nu îți este cunoscută. Te-a rănit.

Anca a închis dosarul.

— M-a rănit. Și mai rău a fost că toți ceilalți au privit în altă parte.

Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât mă așteptam. Mi-am amintit de o după-amiază din clasa a noua. Anca plângea în toaleta școlii, cu o pată de cerneală pe obraz. Larisa și fetele ei îi turnaseră cerneală în penar. Eu trecusem pe lângă ușă. O auzisem plângând. Nu intrasem.

— Îmi pare rău, am spus.

— Pentru ce?

— Pentru că am tăcut.

Anca a privit spre fereastră.

— Tăcerea ta nu a fost cea mai rea. Cel mai rău a fost că, după ce am ajuns medic, Larisa a spus tuturor că am intrat fiindcă am copiat la examenul de admitere.

Am rămas fără cuvinte.

— N-am știut.

— Știu. Nimeni nu a știut tot.

La ora zece, Larisa a apărut la spital împreună cu Arina. Fata avea șaisprezece ani, era foarte palidă și ținea în mâini o eșarfă galbenă, înfășurată de două ori în jurul gâtului. Larisa mergea repede, cu telefonul lipit de palmă.

— Unde este doctorița? m-a întrebat.

— Anca vine imediat.

— I-ai spus că am venit?

— Da.

— Și?

— Ți-am spus că va urma procedura.

Larisa a ridicat bărbia.

— Nu am timp pentru procedurile ei. Arina are nevoie de tratament astăzi.

Fata a tușit încet. Larisa s-a întors spre ea.

— Nu mai tuși, Arina. Oamenii se uită.

Am simțit un nod în gât.

— Are nevoie de odihnă, nu de ceartă.

— Tu nu ești medic.

Ușa cabinetului s-a deschis. Anca a apărut cu dosarul în mână.

— Bună ziua, Larisa.

Larisa a zâmbit forțat.

— În sfârșit. Sper că nu ai de gând să te porți ca ieri.

— Ieri nu m-am purtat în niciun fel. Eram în drum spre laborator.

— M-ai ignorat.

— Nu. Nu am vrut să discut despre trecut pe hol.

— Trecutul nu interesează pe nimeni. Fiica mea are nevoie de ajutor.

Anca s-a uitat direct la Arina.

— Și îl va primi. Dar nu în condițiile tale.

Larisa a făcut un pas înainte.

— Ai uitat cine sunt?

— Nu, a răspuns Anca. Tocmai asta este problema.

Arina a tresărit. Eșarfa galbenă i-a alunecat de pe umăr.

Anca a luat dosarul și l-a pus pe masă.

— Am verificat istoricul analizelor. Sunt două rezultate care nu se potrivesc. Cineva a modificat data recoltării și a trecut peste un rezultat alarmant.

Larisa a devenit brusc tăcută.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că boala Arinei a fost observată acum șapte luni. Dacă atunci se începea investigația, situația era mai simplă.

— Nu am știut.

— Poate. Dar cineva a știut.

Telefonul Larisei a vibrat. Pe ecran a apărut numele lui Cătălin, soțul ei. Ea a respins apelul.

Anca a scos din sertar un mic aparat de înregistrare, negru, cu o zgârietură adâncă pe margine.

— Am primit o copie a unei conversații care explică de ce analizele au fost întârziate. Și, înainte să o ascultăm, vreau să știi un lucru: nu am păstrat-o pentru răzbunare. Am păstrat-o pentru că adevărul poate salva viața unui copil.

Larisa a făcut un pas înapoi.

— Cine ți-a dat înregistrarea?

Anca a apăsat un buton. Din aparat s-a auzit o voce cunoscută, iar Larisa și-a dus mâna la gură……

PARTEA 3

…— Nu-i spune încă Larisei că rezultatul este grav. Dacă află, va începe să pună întrebări despre contract și despre laborator.

Vocea era a lui Cătălin. Soțul Larisei. Înregistrarea se auzea clar, întreruptă doar de un foșnet de hârtii.

Apoi o altă voce a răspuns:

— Dar este fiica lui. Trebuie să primească tratament.

— Mai întâi trebuie să livrăm lotul. Dacă raportul arată prea multe reacții adverse, pierdem finanțarea.

Arina s-a prins de marginea mesei. Eșarfa galbenă i-a căzut pe podea.

— Opriți, a șoptit Larisa. Opriți imediat.

Anca a apăsat butonul. În cameră s-a lăsat o liniște grea.

— De unde ai asta? a întrebat Larisa.

— De la o asistentă care a lucrat în laboratorul privat al lui Cătălin. A trimis înregistrarea comisiei medicale împreună cu documentele originale.

— Cătălin nu ar face așa ceva.

— L-ai auzit.

— Poate ai trucat vocea.

Anca a scos din dosar două foi și le-a întins pe masă. Pe una era raportul inițial al Arinei, cu data corectă și rezultatul alarmant. Pe cealaltă era copia modificată, pe care diagnosticul fusese trecut drept „reacție ușoară”.

— Laboratorul a schimbat rezultatul pentru a ascunde efectele unui medicament aflat în testare, a spus Anca. Arina a fost una dintre pacientele folosite pentru a grăbi aprobarea lui.

Larisa a început să tremure.

— Nu știam.

— Poate că nu. Dar ai venit aici cerând să sar peste rând, deși alți copii așteaptă de luni întregi.

— Pentru că mi-e frică!

A fost prima dată când Larisa nu mai părea femeia sigură pe ea din fața supermarketului. Avea rimelul întins sub ochi, iar degetele îi căutau fără să vrea telefonul.

Arina a ridicat privirea spre mamă.

— Tu știai că tata lucrează la laborator?

— Știam unde lucrează, nu și ce face.

— Mi-ai spus că sunt doar analize greșite.

— Am vrut să te protejez.

— M-ai protejat sau ai vrut să nu afle nimeni?

Larisa a început să plângă în tăcere. Eu am rămas lângă ușă, cu palmele reci și cu senzația că privesc o familie prăbușindu-se într-o singură încăpere.

Anca s-a apropiat de Arina și i-a vorbit blând.

— Nu este vina ta. Te vom interna astăzi pentru investigații. Tratamentul nu va fi ușor, dar există.

— Mă veți ajuta chiar și după ce mama v-a făcut toate acelea?

Anca a privit-o câteva secunde.

— Tu nu ești mama ta.

Larisa și-a plecat capul.

— Anca…

— Nu-mi cere iertare acum. Fiica ta are nevoie de tine lucidă.

— Spune-mi ce trebuie să fac.

— Semnezi internarea, îmi dai acces la toate documentele și îl oprești pe Cătălin să distrugă probele.

Larisa a încuviințat, apoi a luat stiloul. Mâna îi tremura atât de tare, încât vârful a zgâriat hârtia.

Anca a sunat comisia medicală. În mai puțin de o oră, laboratorul lui Cătălin urma să fie verificat, iar dosarele originale erau în drum spre procuratură. Nu era încă un verdict și nu era încă o sentință. Era doar adevărul, pus în sfârșit pe masă.

Când am ieșit pe coridor, am auzit telefonul Larisei sunând din nou. De data aceasta a răspuns.

— Unde ești? a tunat Cătălin. Cine ți-a spus să mergi la spital?

Larisa a privit spre ușa cabinetului.

— Am aflat tot.

— Nu știi nimic. Vino acasă imediat.

— Arina este bolnavă din cauza ta.

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— Ascultă-mă cu atenție, a spus Cătălin. Dacă vorbești, pierzi casa, mașina și orice ai.

Larisa s-a uitat la fiica ei prin geamul îngust al ușii. Apoi a închis apelul.

În acel moment, Anca a ieșit din cabinet cu o cutie mică de carton în mână.

— Ce este? am întrebat.

— Un lucru pe care l-am păstrat douăzeci de ani. Și pe care trebuie să i-l dau Larisei înainte să chemăm poliția.

A deschis cutia. Înăuntru se afla o casetă audio veche, cu o etichetă scrisă de mână: „Ora de dirigenție, 14 martie”.

Anca a apăsat casetofonul portabil. Iar vocea unei fete din trecut a umplut coridorul……