Am primit amenințarea în timp ce anunțam o nouă pagină, iar vocea fratelui meu s-a schimbat brusc la telefon

În clipa în care am apăsat butonul de publicare, telefonul a început să vibreze atât de tare încât a căzut în cana cu ceai. Pe ecran apăruse un mesaj de la un număr necunoscut: „Nu mai deschide a doua pagină. Știm unde doarme fiica ta.”

Am rămas nemișcată în mica mea cameră de lucru, cu mâna udă și cu ceaiul curgând printre taste. Era trecut de miezul nopții, iar în apartament se auzea doar respirația Sofiei, copilul meu de opt ani, din camera alăturată. Pe birou, lângă laptop, stătea medalionul ceramic al mamei mele, crăpat pe margine și prins cu o panglică vișinie. Îl purtam la gât în fiecare seară când scriam.

Nu era prima amenințare. În ultimele săptămâni primisem comentarii ciudate, apeluri închise imediat și mesaje care dispăreau după câteva secunde. Crezusem că erau doar oameni răi, plictisiți. Îmi spuneam asta pentru că adevărul era mai greu de suportat.

Am sunat-o pe sora mea, Mara.

— Elena, e aproape unu noaptea. Ce s-a întâmplat?

— Cineva mi-a scris că știe unde doarme Sofia.

La celălalt capăt s-a făcut liniște. Apoi am auzit un sertar trântit.

— Șterge pagina imediat, mi-a spus ea. Și nu deschide cealaltă.

— Tu mi-ai spus să o lansez.

— Atunci nu știam cine o urmărește.

Vocea ei tremura. Mara nu tremura niciodată. Fusese contabilă într-o firmă de transport și avea obiceiul să vorbească despre orice problemă ca despre o factură greșită. În seara aceea însă, respira greu.

— Mara, ce știi?

— Nimic. Doar fă ce îți spun.

Înainte să mai pot întreba ceva, a închis.

Am verificat camera Sofiei. Dormea cu ursulețul galben sub bărbie și cu o lanternă aprinsă lângă pernă. Pe pervaz era desenul pe care mi-l făcuse în acea dimineață: noi două ținându-ne de mână, iar deasupra noastră un soare cu raze strâmbe. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

La ora două fără un sfert, cineva a bătut în ușa apartamentului. Trei lovituri. Rare. Egale.

Am luat telefonul și m-am apropiat fără să aprind lumina. Prin vizor am văzut un bărbat cu o haină neagră și o cutie mică de lemn în mână.

— Cine este?

— Am ceva pentru dumneavoastră, doamnă Marin.

— Lăsați cutia pe podea și plecați.

Bărbatul a zâmbit, deși nu-i puteam vedea decât gura.

— Nu cutia este importantă. Ci cine v-a trimis-o.

Am sunat la poliție, dar înainte să răspundă cineva, el a pus cutia lângă ușă și a coborât scările. Înăuntru am găsit o fotografie cu mine, Sofia și Mara, făcută cu o zi înainte în fața școlii.

Sub fotografie se afla o cheie și o hârtie împăturită. Am desfăcut-o cu degetele reci. Pe ea era scris un singur rând: „La șase dimineața, mergi la depozitul din port. Vino singură.”

Atunci laptopul a scos un sunet scurt. Primisem un mesaj nou, de această dată de la contul celeilalte pagini. Când am deschis fișierul atașat, mâna mea s-a întins spre dosarul pe care îl ascunsesem de luni întregi, iar ușa de la intrare a început să se deschidă încet…

PARTEA 2

Ușa s-a deschis doar câțiva centimetri, dar am simțit că aerul din cameră dispăruse. Am apucat foarfeca de pe birou și am făcut un pas spre hol.

— Elena, sunt eu, a șoptit Mara.

Am deschis repede. Sora mea a intrat udă până la piele, cu părul lipit de obraji și cu o geantă neagră strânsă la piept. Pe încheietura ei se vedea o zgârietură proaspătă.

— Cine te-a urmărit?

— Nu acum. Unde e Sofia?

— Doarme.

Mara a încuiat ușa și a verificat ferestrele. Apoi a pus geanta pe masă, lângă cutia de lemn.

— Ai primit mesajul?

— Fișierul de pe cealaltă pagină? Da.

— Nu-l deschide.

— L-am deschis deja.

Fața ei s-a golit de culoare.

Pe ecran era un tabel cu nume, sume și numere de transport. În dreptul fiecărei plăți apărea o dată, iar unele date coincideau exact cu zilele în care eu publicasem cele mai citite povești. La final era o coloană intitulată „plată pentru liniște”. Lângă ea apărea numele meu.

— Nu am primit niciun ban, am spus.

— Știu.

— Atunci de ce apar aici?

Mara și-a dus degetele la buze. Unghiile îi erau pline de praf negru.

— Pentru că pagina ta a fost folosită ca acoperire. Cineva a creat conturi false, a atras oameni în grupuri private și a mutat bani prin donații. Eu am găsit urmele acum trei luni.

— Și de ce nu mi-ai spus?

— Pentru că omul care conduce totul lucrează cu oameni care nu se opresc la amenințări.

Am simțit că medalionul rece îmi apasă pielea.

— Cine este?

Mara a deschis geanta și a scos un registru subțire, cu coperți roșii. Pe prima pagină era desenat un șoim negru, același simbol pe care îl văzusem în mesajele primite.

— Dorian Varga.

Numele mi-a rămas în gât. Dorian fusese partenerul meu de afaceri cu ani în urmă, înainte să plece brusc din oraș. Îmi spusese că lucrează în logistică. Nu știusem că toată lumea din port îl numea „Căpitanul”.

— El mi-a trimis cheia?

— Nu. El a trimis avertismentul. Cheia este pentru depozitul lui.

Din camera Sofiei s-a auzit o scârțâitură. Am alergat acolo. Patul era gol.

Fereastra era întredeschisă, iar lanterna galbenă zăcea pe podea. Pentru o secundă nu am mai putut respira.

— Sofia! am strigat.

Mara a găsit-o în baie, ascunsă după perdea, cu ursulețul strâns în brațe.

— Am auzit pași pe balcon, a spus fetița. Un domn m-a strigat pe nume.

Am îngenuncheat și am strâns-o atât de tare încât a început să plângă.

— Plecăm acum, am spus.

— Nu, a răspuns Mara. Dacă pleci, el va ști că te-a speriat. Trebuie să mergi la depozit.

— Cu copilul meu?

— Cu cineva care te poate proteja.

A scos din buzunar un telefon vechi și a apăsat un singur număr. După trei tonuri, o voce de bărbat a răspuns.

— Vorbește.

Mara s-a uitat la mine.

— A primit invitația.

Vocea a tăcut câteva secunde.

— Atunci spune-i Elenei că, dacă deschide dosarul, nu va mai putea pretinde că nu știe cine a vândut-o.

Telefonul s-a închis.

La șase fără zece, am ajuns la depozitul din port, cu polițista Irina Pavel ascunsă în mașina din spatele nostru. Mara insistase să nu chemăm echipa obișnuită. Spunea că Dorian avea oameni peste tot.

Ușa metalică s-a ridicat cu un geamăt. Înăuntru mirosea a ulei, sare și lemn ud. Dorian stătea sub un bec pâlpâitor, cu mâinile sprijinite pe un baston de abanos.

— Ai venit, Elena.

— Unde este dosarul?

— Mai întâi, spune-mi de ce ai păstrat copia.

Am simțit că Irina își pregătea arma în mașină, dar nu aveam de unde să știu dacă ne auzea.

Dorian a arătat spre o masă. Pe ea se afla un plic sigilat, iar lângă el, o fotografie veche cu mine și Mara, făcută în casa bunicii.

— Deschide-l, a spus el. Dar înainte să atingi sigiliul, uită-te la fotografia din spatele tău…

PARTEA 3

M-am întors atât de repede încât medalionul ceramic mi s-a izbit de claviculă. Pe peretele din spatele meu era proiectată o înregistrare de la camera școlii Sofiei.

În imagine, un bărbat cobora dintr-o mașină albă. Nu i se vedea fața, dar purta un inel lat, cu o crestătură în formă de șoim. Îl văzusem cu câteva minute înainte pe mâna lui Dorian.

— Ai urmărit-o, am spus.

— Am urmărit pe toată lumea care putea ajunge la mine.

— Ai speriat-o pe fiica mea.

— Am vrut să înțelegi că nu mai ești în afara jocului.

Am apucat plicul.

Dorian a făcut un pas înainte.

— Deschide-l și află ce a făcut sora ta.

Mara, care rămăsese lângă ușă, a început să plângă în tăcere.

— Nu-l asculta, Elena.

— Ce ai făcut? am întrebat-o.

— Am semnat niște acte pentru transporturi. Mi s-a spus că erau doar facturi. Când am înțeles, era prea târziu.

Am rupt sigiliul. Înăuntru se afla un contract cu semnătura mea, o copie a actului de înființare a celei de-a doua pagini și un extras bancar. Contul fusese deschis pe numele meu, folosind datele furate din vechea noastră firmă.

— Asta este imposibil, am șoptit.

— Nu, a spus Dorian. Este foarte bine făcut.

Am găsit apoi un mic dispozitiv de stocare și un bilețel scris de mâna mamei mele: „Dacă citești asta, nu mai avea încredere în Mara.”

M-am uitat la sora mea.

— Mama știa?

Mara și-a acoperit fața.

— A aflat înainte să moară. A încercat să mă oprească.

— Și tu ai tăcut?

— Am crezut că te protejez.

Dorian a râs scurt.

— Toți spun asta când se tem pentru ei înșiși.

Am introdus dispozitivul în laptopul adus de Irina. Pe ecran au apărut înregistrări audio, contracte, transferuri și conversații. Apoi am auzit vocea lui Dorian, clară, fără nicio urmă de teamă.

— Folosiți poveștile ei ca să atrageți oamenii. Ea nu trebuie să știe nimic. Dacă întreabă, îi arătăm câteva amenințări și va fugi singură.

Înregistrarea s-a schimbat. Vocea Marei a răsunat în depozit.

— Dacă Elena află, nu va mai accepta să fie paravan.

— Atunci fă-o să tacă.

Mara s-a prăbușit pe un scaun. Dorian a rămas nemișcat, însă bastonul îi tremura.

Irina a intrat cu arma ridicată.

— Dorian Varga, nu mișcați. Sunteți înconjurat.

El s-a uitat la mine.

— Crezi că asta se termină aici?

— Nu, am răspuns. Se termină când nu mai pot ascunde nimic.

Irina a confiscat laptopul și registrul. Mara a fost încătușată, dar înainte să fie scoasă, mi-a prins mâna.

— Elena, ascultă-mă. Mai există un cont. Unul despre care nici Dorian nu știe.

— Al cui?

Mara s-a uitat spre ușa depozitului, unde un bărbat necunoscut stătea cu telefonul la ureche.

— Al celui care a plătit ca mama să moară înainte să vorbească.

Telefonul meu a sunat imediat. Pe ecran nu apărea niciun număr. Am răspuns.

— Elena Marin? a întrebat o voce calmă. Dacă vrei să afli cine a dat ordinul, vino singură la casa bunicii înainte de apus. Și nu-i spune polițistei…